Despre rugăciune

Mulți ani de zile am făcut parte dintr-o anumită biserică evanghelică, biserică cu potențial și mult tineret, dar, în care, cea mai ignorată parte a închinării (în special de mulți tineri) era rugăciunea. Seara de joi (timp special de rugăciune) era ignorată aproape în totalitate. Mulți motivau în felul următor: ˝Joi la biserică? Două babe și trei moși!˝ De fapt ăsta era tristul adevăr: Acele ˝două babe și trei moși˝ erau acei oameni care nu lipseau aproape niciodată de la adunare; rar se întâmpla ca o ploaie torențială vara, sau gerul iarna, să-i țină acasă. Duminica dimineață timpul de rugăciune începea la ora nouă, însă unii predicatori veneau întotdeauna cam un sfert de oră mai târziu. Știau ei de ce; să prindă ˝osul cel mare˝, adică să-și ascundă picioarele după amvon, după ora zece, la timpul de predică. Din această cauză, mai mereu, îndemnurile pentru rugăciune le dădeau cam aceeași frați, săptămână de săptămână.
Deși mă simt slab și neînsemnat din acest punct de vedere, îmi dau seama că cel mai de prisos timp în viața unui creștin, este timpul petrecut pe genunchi; acolo te vezi mic, iar pe Dumnezeu îL vezi mare, pe tine slab, iar pe El tare. Aceasta este sursa de putere și binecuvântare din viața credinciosului.
În rândurile de mai jos voi cita câțiva oameni mari ai lui Dumnezeu, oameni plini de Duhul Sfânt și de putere; modele de sfințenie personală și oameni ai rugăciunii necurmate înaintea Domnului.

APOSTOLUL PAVEL a scris foarte mult despre rugăciune. Ea străbate ca un fir roșu epistolele sale, atât cele generale, adresate bisericilor, cat și cele pastorale, adresate colaboratorilor săi.
˝Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni și cereri. Vegheați la aceasta cu toată stăruința, și rugăciune pentru toți sfinții…˝ Efeseni 6:18
˝Stăruiți în rugăciune, vegheați în ea cu mulțumiri.˝ Coloseni 4:2
˝Nu vă îngrijorați de nimic; ci, în orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri.˝ Filipeni 4:6

ANDREW A. BONAR scria: ˝O, frate, roagă-te! În ciuda lui Satan, roagă-te! Stai ore în rugăciune; mai bine neglijează-ți prietenii, dar nu rugăciunea; mai bine postește, uită de cină sau de somn, dar nu uita de rugăciune. Și nu trebuie să vorbim despre rugăciune, ci trebuie să ne rugăm cu o dorință înfocată. Domnul este aproape; El vine pe nesimțite, în timp ce fecioarele ațipesc.˝

P.T. FORSYTHE: ˝Nu ne rugăm ca să trăim o viață creștină; noi trăim o viață creștină ca să ne rugăm.˝

LEONARD RAVENHILL a fost omul (din punctul meu de vedere) dedicat rugăciunii mai mult decât oricărei alte lucrări; asta reiese clar din scrierile sale.
˝Rugăciunea nu este o pregătire pentru bătălie, este bătălia! Rugăciunea fierbinte și puternică a predicatorului cu-adevărat evlavios, îi dazarmează pe demoni înainte ca predicatorul să ajungă la amvon.˝

˝Niciun om din lumea acesta nu va putea avea succes în lucrurile și lucrările spirituale, fără o viață de rugăciune regulată.˝

˝Biruința nu se câștigă la amvon aruncând gloanțe savante și ghiulele intelectuale, ci se câștigă în cămăruța de rugăciune; lupta este câștigată sau pierdută înainte ca predicatorul să ajungă la amvon.˝

˝Nimeni nu se ridică mai presus de viața sa de rugăciune. Predicatorul care nu se roagă se joacă; poporul care nu se roagă se rătăcește. Amvonul poate deveni o vitrină a talentelor, dar în cămăruța de rugăciune nu sunt aplauze.
Sărăcia Bisericii, sărăcie care se vede în multe privințe azi, este cea mai vădită aici, la locul rugăciunii. Avem mulți organizatori, dar puțini agonizatori; mulți jucători, puțini rugători, da, puțini rugă-tori; gladiatori în rugăciune. O mulțime de păstori, puțini luptători; multe temeri, puține lacrimi; modă și paradă prea mare, dar prea puțină râvnă în lucrare; mulți sfătuitori, puțini ostenitori. Dacă greșim în privința aceasta, a rugăciunii, greșim în toate…Chemarea de a predica este deschisă unui mic număr de oameni, dar chemarea la rugăciune-cea mai înaltă chemare din toate cele adresate oamenilor-este deschisă tuturor. Credincioșii anemici spiritual își spun: Astă seară nu merg la adunare; este doar oră de rugăciune!˝

Am scris aceste rânduri în primul rând pentru mine, iar în al doilea rând pentru toți aceia care consideră, și se recunosc, cu minus-uri în viața de rugăciune; prea mult timp pentru lucrurile lumești, și prea puțin pentru cele cerești, pentru cele veșnice. Avem o nevoie acută de a ne reorganiza prioritățile în viață.
N-ar fi o problemă dacă un creștin ar adormi seara (răpus de oboseală) pe genunchi în timp ce se roagă, dar ar fi o mare problemă, dacă același creștin ar adormi seara în fața televizorului. Și dacă tot l-am citat pe Ravenhill așa des, o mai fac o dată în această direcție: ˝Un creștin care adoarme în fiecare seară în fața televizorului, are un creier mort și un suflet fără putere. Ar fi mai bine pentru el să-L roage pe Dumnezeu să-l ia din lume, fiindcă oricum și-a pierdut deja contactul cu lumea, încât nu mai simte starea de orbire, de păcat și de dezmăț din jur, iar sufletul lui nu mai simte nicio durere.˝
Cam dure cuvinte la prima vedere, dar orice operație decisivă este la fel de grea și dureroasă.
Chemarea la rugăciune este una serioasă, și cel care nu ia seama la ea, are toate șansele să intre într-o stare de ațipire spirituală, iar somnul și după aceea pierzarea veșnică, sunt garantate.

 

ILUZIONISTUL POCĂIT

Reblogged from paşi spre lumină:

Știrea că un iluzionist român s-a pocăit a circulat cu repeziciune în mai toate mediile de informare. Curiozitatea este naturală. Nu ea deranjează. Deranjează obiectul ei. Un iluzionist. Dacă se pocăia un doctor, un inginer sau un muncitor, nu scria nimeni nici măcar un rând. Nu ne fascinează doctorii, nici inginerii nici muncitorii. Suntem vrăjiți de vedete. De stele. De actori, cântăreț, sportivi… Ceilalți oameni nu au aceeași valoare în ochii noștri.

Read more… 213 more words

 

Cerul; ce mai înseamnă el pentru noi?

˝Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine.
În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu mă duc să vă pregătesc un loc.
Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi.˝ ( Domnul Isus Cristos, Ev. Ioan 14:1-3)

˝Cerul înseamnă să fiu pe placul lui Dumnezeu, și să-L slăvesc, și să-I dau totul și să fiu pe deplin consacrat slavei Sale; acesta este cerul pe care îl doresc; aceasta este religia mea, și aceasta este fericirea mea, și așa a fost de la început, din momentul în care am primit religia adevărată; și toți cei ce au această religie mă vor întâlni în ceruri.
Nu merg în ceruri ca să fiu onorat, ci să-I aduc onoruri lui Dumnezeu. Nu contează unde voi sta în ceruri, dacă voi avea un loc de seamă sau umil; contează să iubesc, să slăvesc și să fiu pe placul lui Dumnezeu. Luați-mi acest lucru, și dăruiți-mi cel mai frumos rai conceput vreodată de oameni sau de îngeri, și voi fi nefericit în veșnicie.˝ Citat din jurnalul lui David Brainerd (1718-1747).
În cea mai prosperă perioadă din istoria omenirii, oare ce mai înseamnă pentru noi Cerul?

 

La început de mileniu trei, să (mai) fi ˝normal˝, e anormal.

La începutul anului 2011, postul public de televiziune austriac ORF, a transmis (pe durata mai multor săptămâni) live un concurs de dans, ˝DANCING STARS˝, concurs în care, pentru prima dată a concurat un cuplu de homosexuali. Ca de obicei, oamenii au văzut, aplaudat, votat; audiența a fost mare și (aproape) nimeni nu s-a autosesizat, sau sa protesteze, că ceea ce se întâmplă este anormal. Totuși, printre cei ˝aproape nimeni˝, un om s-a ridicat și a protestat într-un mod public. Nu era oricine, ci fostul pilot și campion mondial de Formula 1, austriacul Niki Lauda. Într-un interviu, a declarat vis-a-vis de show-ul numit mai sus, în termeni duri: ˝ Va veni în curând vremea când v-a trebui să ne cerem scuze în mod public, pentru faptul că suntem heterosexuali.˝
Riposta nu a întârziat să apară și rezultatul a fost un torent de comentarii la adresa fostului pilot. A fost blamat, jignit și i s-a cerut sa-și retragă cuvintele și sa-și ceară scuze în mod public pentru ˝ofensa˝ adusă comunității homosexuale. Din câte știu eu, omul a rămas neclintit în convingerea lui.
Nu știu dacă N. Lauda are vreo relație cu Dumnezeu sau din ce rațiuni a protestat, dar consider că a avut o atitudine demnă de urmat pentru toți liderii spirituali (creștini), politici, și nu numai, din vremea noastră. În timp ce unii se eschivează, alții închid ochii iar unii nu mai știu ce să creadă, oameni politici și lideri de state se consideră ˝pro˝ tot ce-i legat de sodomie. Actualul președinte al Franței, Hollande, a avut în ultimele luni o ascensiune, în sondaje, și, până la urmă în practică, tocmai datorită poziției sale (pentru) față de căsătoriile homosexuale. Președintele SUA, B. Obama, a încercat în ultimele zile și el aceeași mutare, probabil din rațiuni electorale, declarându-se, în numele credinței, pentru căsătoriile gay.
În marile orașe ale lumii, se organizează an de an parade ale destrăbălării și revoltei împotriva lui Dumnezeu, așa zise ˝Parade ale dragostei, ale curcubeului˝, și sub multe alte denumiri. Sodomiții sunt și foarte activ implicați la nivel mondial în campanii de strângere de fonduri pentru tratarea bolii SIDA. Probabil că așa, discret, au pe conștiință faptul că milioane de oameni din cei infestați cu această boală (și alte boli venerice), la nivel mondial, provin dintre homosexuali.
Uniunile civile, concubinajul și căsătoriile între persoane de același sex, sunt o nebunie, o dereglare și o sfidare la adresa lui Dumnezeu și a tot ceea ce El a făcut să fie normal. Homosexuali au existat, probabil, în toate perioadele istoriei, dar ceea ce se întâmplă în prezent, de-a lungul și latul pământului, pune într-o umbră totală comportamentul abominabil pe care l-au avut odinioară locuitorii din Sodoma, Gomora și alte câteva orașe din împrejurimi. Atunci, Dumnezeu nu a întârziat să judece într-un mod drastic locuitorii cetăților sus amintite, pentru spurcăciunile lor fără precedent.
Apostolul Pavel ne spune în epistola sa către Romani 1:24-32, că practicile homosexuale sunt niște patimi scârboase, iar cei care le practică, fără o pocăință reală și abandonare a unei astfel de vieți, sunt condamnați la iad, pentru o veșnicie întreagă.
Subscriu cu un teolog, care, pus față în față într-o emisiune televizată, cu un lider al unei comunității gay, l-a întrebat: ˝Dacă continuați așa, unde vom ajunge în câteva decenii? Vor face guvernele ˝ferme˝ pentru a produce băieți pentru homosexuali și fete pentru lesbiene?˝
Pun și eu o întrebare la rândul meu: Dacă cuplurile gay vor adopta și copii, cum vor crește aceștia? Ce educație vor primii, fiind bine știut faptul că părinții, în mod normal, sunt exemple pentru odraslele lor? Pardon, nu ale lor, sunt doar adoptați și în cazul acesta poate nu au mustrări de conștiință.
Familia biblică, așa cum a instituit-o Dumnezeu la facerea lumii este formată din bărbat și femeie; așa a gândit-o Artizanul. Cine strică lucrarea Lui va suporta efectele judecății divine, aici și acolo, în veșnicie.

 

Ceea ce noi numim uneori handicapuri, pot fi de fapt binecuvântări.

Am citit recent despre povestea unui adolescent care avea un semn din naștere pe o mare parte din obraz. Totuși, el se prețuia pe sine; relaționa bine cu ceilalți elevi și era și iubit de ei. Nu avea conștiința înfățișării sale. Cineva l-a întrebat odată: Cum se face acest lucru?
El a zâmbit și a spus: ˝Atunci când am fost foarte mic, tatăl meu a început să-mi spună că semnul din naștere se afla pe fața mea din două motive. Unul era că mă sărutase un înger pe obraz, iar al doilea era că îngerul a făcut acest lucru, pentru ca tatăl meu să mă găsească întotdeauna cu ușurință în mulțime.˝ Apoi a continuat: ˝Tatăl meu mi-a spus acest lucru de atâtea ori și cu atât de multă dragoste, încât, pe măsură ce creșteam, începeam să simt milă pentru alți copii care nu fuseseră sărutați și ei de un înger, ca mine.˝
Teologia tatălui nu era corectă literă cu literă; fiul său nu fusese sărutat de un înger. Însă, teologia sa era pe deplin corectă în următoarea privință: Semnele din naștere sau ceea ce noi numim dizabilități nu sunt o judecată a lui Dumnezeu; ele nu sunt un blestem, ci pot fi prefăcute în binecuvântări dacă le acceptăm ca din mâna Tatălui nostru ceresc plin de dragoste. Ceea ce alții disprețuiesc, Dumnezeu este încântat să onoreze; cei care nu au darul frumuseții pot avea totuși darul favorii divine abundente sau al harului divin. Dumnezeu vrea să înțelegem că nu ar trebui să ne certăm cu El pentru modul în care ne-a creat. El vrea să fim în stare să ne uităm în oglindă și să ne vedem ca niște creaturi ieșite din mâinile Lui înțelepte și iubitoare. ˝Vai de cine se ceartă cu Făcătorul său!- Un ciob dintre cioburile pământului! Oare lutul îi zice el celui cel fățuiește: Ce faci?˝ (Isaia 45:9)
Fragment preluat din cartea lui E.W. Lutzer: CINE EȘTI TU, CA SĂ JUDECI?

Este un paradox de multe ori, întrebi pe cineva (care își duce viața imobilizat într-un cărucior cu rotile), cum îți merge, ce mai faci? Îți va răspunde: ˝Bine, foarte bine!˝ Iar pe de altă parte, un altul sănătos, mântuit, cu casă, familie și multe altele, îți va răspunde de multe ori numai cu ˝Vai-uri˝; vai în stânga, vai în dreapta. Cârteli peste cârteli: Iarna prea frig, vara prea cald; etc., etc.
Avem cusurul de-a ne compara întotdeauna cu alții. De ce numai el are și eu nu? De ce el îi sănătos, iar eu sufăr în toate felurile? Cu ce am greșit eu, de toate se abat peste mine? Și multe alte întrebări de felul acesta. Toate acestea izvorăsc însă dintr-o necunoaștere suficientă a Cuvântului lui Dumnezeu și din modul nostru de a ne raporta la binecuvântările Domnului.
Suferința lui Iov, a fost rampa de lansare într-o nouă viață; o viață de binecuvântări pământești pe de o parte, duble de această dată, și totodată, aceste suferințe i-au schimbat teologia sa, modul în care l-a văzut și perceput pe Dumnezeu înainte și după aceea.
Cei doisprezece ucenici (fără Învățătorul) navigau într-o noapte furtunoasă pe marea Tiberiadei. Erau disperați, valurile și vântul îi împiedicau să înainteze, și se simțeau pierduți,fără scăpare. La un moment dat însă, văd ca prin ceață o siluetă că umblă pe mare, pe valuri. S-au speriat și au țipat: ˝O nălucă, o fantomă!˝ Dar tocmai ceea ce numeau ei nălucă, aceea a fost salvarea și izbăvirea lor.
De multe ori handicapurile și dizabilitățile noastre fizice (uneori numite pe nedrept așa), aceste ˝NĂLUCI˝, ar trebui să fie punctul nostru de întoarcere la Domnul, rampa de lansare într-o altă viață; o viață în care să vedem voia lui Dumnezeu cu privire la noi prin alți ochi. Un cărucior cu rotile, piciorul șchiopătând, copilul bolnav, fața care a început să se umple de riduri, spatele gârbovit, perii albi (deși nu le era vremea) și fruntea care s-a întins (prea devreme) deja până la creștetul capului, sunt poate semne că ˝ne-a sărutat un înger˝; poate că în modul acesta Dumnezeu ne deosebește mai bine din mulțime. Toate acestea pot fi acea sticlă fumurie prin care te uiți la soare, și-l privești așa cum nu o poți face cu ochiul liber.
Unii trăiesc o sută de ani, fără prea multe probleme și suferințe; alții însă, sunt secerați înainte de a-și face buletin, sunt luați ca și cum nici nu ar fi avut ce căuta pe lumea acesta, lăsând în urma lor doar amintiri, tristețe și jale. Nu știm motivul pentru toate acestea, însă, vreau ca tot ce primim, să luăm ca din mâna Lui; să nu ne certăm niciodată cu Creatorul nostru. Mai presus de capacitatea noastră de înțelegere, ca ființe limitate, tronează suveranitatea și atotștiința Lui.
Handicapul Apostolului Pavel, oricare ar fi fost el, era semnul că Dumnezeu și-a deschis izvorul Său de har în viața lui; era pecetea binecuvântărilor lui cerești, și el a înțeles lucrul acesta.
Facă Domnul să înțelegem și noi lucrul acesta.
˝Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi.˝ Romani 8:18.

 

Ia vezi, ți se potrivește și ție?

 

Oamenii neevlavioși…schimbă în desfrânare harul lui Dumnezeu

Epistola lui Iuda 4 scrie: ˝CĂCI S-AU STRECURAT PRINTRE VOI UNII OAMENI, SCRIȘI DEMULT PENTRU OSÂNDA ACEASTA, OAMENI NEEVLAVIOȘI, CARE SCHIMBĂ ÎN DESFRÂNARE HARUL DUMNEZEULUI NOSTRU ȘI TĂGĂDUIESC PE SINGURUL NOSTRU STĂPÂN ȘI DOMN, ISUS CRISTOS.˝

În contextul de atunci, al Creștinismului antic, scrisoarea lui Iuda era una de avertisment, un semnal de alarmă, tras cu scopul de avertiza credincioșii de pericolul iminent pe care îl reprezentau unii care se (auto)considerau creștini, apostoli însemnați, dar faptele lor îi descalificau; propovăduirea și comportamentul lor era nedemn de un urmaș al lui Cristos.
În sec. 21, epistola are același scop: Să ne avertizeze împotriva celor care vehiculează învățături eretice și duc turma în rătăcire.
˝Oamenii˝ aceștia de care vorbește Iuda, se pare că nu sunt orice fel de oameni, nu sunt oricine. Cândva, aceștia au fost membrii unei biserici, ai unei comunități creștine. Probabil unii din ei i-au cunoscut chiar și pe apostoli, au luat parte la vestirea Evangheliei, au fost martori la minuni Dumnezeiești, sau poate, uneori acestea au fost făcute chiar prin mâinile lor. Și mai mult decât orice, au fost beneficiari ai harului Divin, ai jertfei lui Cristos. Dar ce folos? Au abuzat de el pentru a-și motiva desfrânarea și a-și împlini poftele firești. Cei mai mari eretici din istoria de două milenii a Bisericii, nu au fost păgâni, ci ˝oameni˝ din interiorul ei, oameni ˝cu carte˝, uneori chiar teologi, dar pe care mândria i-a dus la erezie. Au răstâlmăcit Cuvântul lui Dumnezeu, adăugând sau anulând după bunul plac, traducând sau interpretând, așa cum ar fi vrut ei să fie, și nu cum l-au scris oamenii lui Dumnezeu sub inspirația Duhului Sfânt. Neținând seama de avertizările celor care le condamnau ieșirile din perimetrul Scripturii, s-au pierdut pe ei înșiși, și au tras după ei și pe alții. Am auzit de Arius (Arie), Pelagius sau Sabellius, oameni vinovați înaintea lui Dumnezeu de sacrilegiu, dar lista poate fi mult mai lungă, și nu ar ajuta mare lucru dacă i-aș enumera aici. Se pare că Mahomed (fondatorul religiei care îi poartă numele) nu a fost chiar un păgân în momentul în care a scris Coranul, ci ar fi avut cunoștință despre Iehova. Prin intermediul unor călugări ortodocși, a cunoscut creștinismul (așa cum era el atunci, în Orient), dar Diavolul a plantat în mintea lui dorința de a fi cineva, și…a ajuns.
În zilele noastre, în epoca care (pe drept) se numește Postmodernism, trăim același context, dar la o scară mult mai mare. Dacă Domnul Isus ne-a adus Evanghelia mântuirii, a confirmat-o prin semne și minuni, și a desăvârșit-o prin moartea Sa pe cruce și învierea din morți, acuma a apărut o armată întreagă de ˝cristoșei˝ falși, apostoli și proroci mincinoși care au fabricat o altă evanghelie. O evanghelie goală, dezbrăcată de puterea și slava lui Dumnezeu; una socială, a prosperității- care gâdilă urechile și stimulează firea pământească. De la amvoanele (mega) bisericilor sau de pe stadioane predică un har ieftin, nu condamnă păcatul, ci caută să atragă mulțimi de oameni, creduli, care sunt gata să-și părăsească credința adevărată (dacă o au), pentru a îmbrățișa o imitație, o înșelăciune demonică, menită să ducă în rătăcire mulțimi de oameni care n-au o bază solidă, ancorată în Cristos, pentru credința lor. Pentru aceasta, ca să-și confirme falsa evanghelie, aduc și ei semne și minuni, bazate în special pe așazise vindecări, exorcizări, căderi în duhul și altele. Lumea îi urmează într-o orbire desăvârșită, sunt manipulați prin predici dulci, cărți, simpozioane, etc. iar Biblia, este pentru cei mai mulți străină. Majoritatea trăiesc cu picioarele în două bărci și habar n-au care sunt costurile adevăratei ucenicii.
După aproape două mii de ani, avertismentul lui Pavel, din Galateni 1:8, este mai actual și relevant ca niciodată, pentru noi: ˝Dar, chiar dacă noi înșine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!˝
Adevăratul credincios cunoaște o singură Evanghelie; cea a mântuirii prin jertfa lui Cristos.

 

Spectatori… sau interpreți?

˝Mi-e teamă că prea mulți dintre cei ce merg astăzi la biserică, doar ascultă dar nu învață; ei sunt spectatori și nu interpreți; ei sunt pasivi și nu activi. De ce? Pentru că noi, cei care învățăm, le oferim adesea flori rupte, care pălesc și se ofilesc rapid, în loc să le arătăm cum să crească ei înșiși plantele; să descopere în primul rând adevărul pe care Dumnezeu l-a revelat în Cuvântul Său.
De multe ori studiem Cuvântul lui Dumnezeu și reacționăm emoțional, dar nu facem nicio schimbare reală. Nu este nimic rău în a răspunde emoțional la un adevăr spiritual. De fapt credincioșii reacționează mai bine la aceasta astăzi. Dar dacă acesta este singurul nostru răspuns; dacă tot ce facem, este să udăm batistele și să oftăm câteva rugăciuni pline de suspine, iar apoi să mergem bucuroși pe drumul nostru fără să ne modificăm cât de puțin comportamentul nostru, spiritualitatea noastră se va răci, devenind nimic mai mult decât o experiență emoțională.˝

Howard Hendricks

 

Închinarea ca sursă de frustrare. „Pia desideria” ale unei „uneasy conscience” evanghelice.

Reblogged from Methoughts, mefeats and medefeats:

Mă întreb: oare sunt singurul pentru care închinarea (în context evanghelic) constituie uneori o experiență aducătoare de frustrări?

Să o luăm sistematic, pe domenii.

1) Instrumentele

Nu sunt de principiu împotriva instrumentelor zgomotoase, dar încep să am îndoieli tot mai serioase cu privire la locul chitarelor electronice și al tobelor în bisericile noastre.

Chitarele electronice ne sfredelesc „criierii capului”, iar tobele ne toacă nervii mărunt-mărunt.

Read more… 607 more words

 

Uăăă, pocăiții, sectanți spălați pe creier…

Citind regulat în presa seculară (nu cea de scandal) din România, am observat că în ultimul timp s-au scris multe articole, articole care, într-un fel sau altul, au de-a face cu noi, ˝pocăiții˝. Subiecte diverse, unele legate direct de Biblie (este adevărată, sau…nu?); recent, despre moartea și învierea Domnului Isus Cristos. Apoi, s-a scris despre unii politicieni pocăiți (sau pocăiți politicieni). S-a scris mult despre cazul femeii din Brașov, care și-a omorât cu bestialitate copilul; și aproape la fel de mult despre: pastorul țepar; proxenetul baptist, sau prostituata adventistă. Interesant este faptul, că de fiecare dată, autorii articolelor nu evitau a menționa apartenența religioasă a celui în cauză; și asta, într-un mod tendențios. De ce? Știau că subiecte de genul acesta prind bine la public. Un public însetat după senzațional, dornic să îngenuncheze ˝sectanții˝ ăștia (că doar despre ei este vorba). Cum era de așteptat, sudoarea și-a primit răsplata; rezultatele nu s-au lăsat așteptate prea mult. Un torent de comentarii se revărsa de fiecare dată, ca un tsunami, din partea multor cititori; satisfăcuți, că în sfârșit li s-a mai oferit o ocazie de a arunca cu piatra, direct la țintă.
Suntem ocărâți în toate felurile, ne sunt aduse tot felul de acuzații -pe care de cele mai multe ori doar și le imaginează. Profită de anonimatul pe care îl oferă lumea virtuală, pentru a ne acuza de conspiraționism; că americanii ne-ar fi spălat creierele; femeile noastre sunt pe post de iepuroaice -fabrici de copii-, iar bărbații niște obsedați sexuali. Trăim din mila pocăiților din Occident; iar, dacă se întâmplă ca noi să ajutăm cu ceva un nepocăit, atunci neapărat îi și predicăm și îl chemăm la noi la adunare- deci, facem prozelitism.
Aceasta este numai o sinteză a ceea ce citim în presă, sau se vorbește pe la colțurile ulițelor. Ce răspundem? Cum reacționăm la toate acestea? Folosim aceeași strategie defensivă, așa cum am văzut că fac unii cititori și comentatori creștini (cel puțin așa pare), luându-se la ceartă și folosind un vocabular nedemn de un creștin, în ˝duelarea˝ acuzatorii noștri, comentatorii de care vorbeam mai sus? Ne înfuriem și căutăm să ne dezvinovățim, pe orice cale?
Din punctul meu de vedere, există cu siguranță un răspuns, însă un răspuns oferit cu blândețe și înțelepciune, nu răspunzând cu ironie la ironie, ofensatorilor noștri:
Domnilor, acuzațiile voastre par să aibe uneori acoperire, din punctul vostru de vedere. Ați ˝dat pătura˝ la o parte, și ne-ați scos la iveală proxeneți, prostituate, cămătari, pastori țepari, mame ucigașe, înșelători de toate soiurile, și, în fiecare caz, nu ați uitat să lipiți eticheta: pocăit, sectant, deviat, etc. Parțial, aveți dreptate, oameni de felul acesta sunt printre noi, dar… nu sunt de-ai noștri. Sunt creștini, dar numai nominal. Merg împreună cu noi, dar vor autonomie proprie. Nu iau seama atunci când Cuvântul lui Dumnezeu îi mustră să se întoarcă din drumul rău pe care au pornit. Dacă am încercat să-i îndreptăm, ne-am lovit mereu de sloganul (biblic, zic unii), atât de îndrăgit de ei: ˝Tu cine ești ca să mă judeci pe mine?˝
Problema cea mai mare, în toate acestea, o aveți voi; strecurați țânțarul și înghițiți cămila. Săriți la gâtul pocăiților, dar, nu prea pare să vă surprindă faptul că pușcăriile sunt pline ochi de bestii și monștrii; de așa ziși credincioși (nu o să pun eticheta), creștini… din tată-n fiu, încă de pe vremea lui Decebal. Astea nu se văd? Nu se aud? Sau…, nu vreți?! Loviți cu obrăznicie într-o minoritate de credincioși, profitând de faptul că nu vă vor răspunde ˝cu dinte pentru dinte˝; o minoritate care nu a fost încă de la început bine primită pe tărâmul românesc.
Cât despre faptul că am avea creierele spălate, nu vă contrazic. Da, avem creierele spălate! Dar nu de imperialiștii americani, așa cum susțineți voi, ci de Dumnezeu Însuși. Și nu numai creierele, ci și inima, și ființa întreagă. Spălați de Dumnezeu, în sângele lui Isus Cristos, vărsat la Golgota, pentru întreaga omenire. ˝…sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăță de orice păcat.˝ 1Ioan 1:7b.
Și pe voi vă poate curăța. Acceptând jertfa lui Cristos, în care puteți fi spălați de păcatele voastre. Și din ˝prigonitori˝ să ajungeți, la rândul vostru ˝prigoniți˝, pentru Cristos.
Deci, în concluzie, pocăiții sunt, și vor fi mereu prigoniți. Dacă în lumea occidentală nu mai curge sânge (la propriu) de creștin, diavolul va găsi tot timpul căi și metode de a acuza, de a denigra, învinovății, și orice altceva ar putea să fure privirea oamenilor de la Dumnezeu. El nu vrea ca păcătoșii să se pocăiască, și Împărăția lui Dumnezeu să propășească în lume. În România, Acuzatorul are asigurată (așa cum am arătat mai sus) o întreagă armată de oameni care sunt gata întotdeauna să scrie, să comenteze sau să se amuze pe seama pocăiților. Au făcut-o mereu de-a lungul sutelor de ani, de când au apărut pentru prima oară creștinii evanghelici, pe tărâmul românesc. Nouă, ca și creștini născuți din nou, ne revine să-i iubim și să ne rugăm pentru mântuirea lor.