12Vreau să ştiţi, fraţilor, că împrejurările în care mă găsesc, mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei. 13În adevăr, în toată curtea împărătească, şi pretutindeni aiurea, toţi ştiu că sunt pus în lanţuri din pricina lui Isus Hristos. 14Şi cei mai mulţi din fraţi, îmbărbătaţi de lanţurile mele, au şi mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu. (Filipeni 1;12-14)

Apostolul Pavel privea din spatele gratiilor (Filipeni 1:12) și vedea succesul Evangheliei în lume, tocmai din pricina acestor circumstanțe în care se găsea el.

Noi, creștinii începutului de mileniu trei, ne uităm lung la tăvile goale de sandwich-uri, la sticlele de Cola sorbite până la ultima picătură, la banii cheltuiți pe predicator cu har, trupă bună de laudă și închinare și decor relevant, și ne întrebăm: “Doamne, unde-am greșit? De ce uneori scaunele astea sunt așa de pline, iar începând de duminica viitoare vor fi la fel de goale ca mai înainte?”

Nu am acum un răspuns exact insă sunt sigur că mergem pe un drum greșit in propovăduirea Evangheliei. Cred că e nevoie de o reformă generală în direcția asta. Obiceiul ăsta atât de împământenit intre noi de-a face evanghelizări, in special iarna (că, nu-i asa, iarna-i vara sufletului?) trebuie abandonat și înlocuit cu o predicare eficace.

Mă opresc aici, inainte de-a oferi soluții pripite. Sunt într-un proces de a-mi reforma unele obiceiuri, tradiții și dogme. Caut, învăț și mă las sfătuit intr-o direcție bună si relevantă pentru un creștinism autentic. Doamne-ajută!

Reclame

Gânduri de Weekend mohorât

Posted: 3 noiembrie 2018 in Uncategorized

Cea mai cruntă dovadă a faptului că ființăm pe lumea asta este tocmai confruntarea cu realitate morții celor din jurul nostru, mai ales a celor dragi. Pe când îți faci buletin încep a te părăsi străbunicii, sau bunicii, după caz. Apoi, când te-ai așezat la casa ta, afli că, de fapt, casa părintească tocmai a rămas goală.

Mai apoi cu vremea îți pleacă mentorii, profesorii, șefii, colegii de muncă și prietenii, iar povara gandului că s-ar putea ca tu să fii următorul apasă greu asupra ta. Teoretic asta-i ordinea, însă practic lucrurile pot începe de la coadă la cap, iar cine poate știi asta?!

O vorbă inteleaptă spune că: „Atunci când bat clopotele, iar tu nu le mai auzi înseamnă că a fost rândul tău.” De aceea, câtă vreme le auzi fii om de bine, prețuiește viața! A ta, și a aproapelui tău.

Doamne-ajută!

Dragostea

Posted: 24 octombrie 2018 in Uncategorized

Se pare că “dragostea” a ajuns a fi zeița supremă a „lumii noi” (a unei lumi care, totuși, pretinde că s-a eliberat de religie) și pe al cărei altar suntem provocați, sau uneori obligați, a ne sacrifica propriile convingeri, propria credință și chiar pe Dumnezeu Însuși.

Dacă n-ai dragoste, toleranță și acceptare pentru orice dereglare neuronală nu ești un creștin așa cum pretinde Biblia, spun închinătorii zeiței.

Cristos i-a iubit pe toți. Și Dumnezeu ii iubește pe toți, zic tot ei. Deci și creștinii ar trebui să facă la fel!

E-adevărat că Dumnezeu este dragoste, și că noi trebuie să iubim, însă nu noi definim dragostea după cum ne trece nouă prin cap, ci tocmai El, DRAGOSTEA ADEVĂRATĂ. Iar Dragostea știe și când e nevoie de bici, de nuia, de disciplinare, de boală, de pat de suferință sau de moarte. Și da, tot dragostea permite celor mai multi să meargă chiar în iad. Pentru că nu-i așa: Dragostea este și acceptare?

Da, Dumnezeu in dragostea Sa pentru om îi permite acestuia să meargă acolo unde îi dorește inima. Dragostea convinge, nu forțează. Altfel n-ar mai fi dragoste.

Popas pentru suflet

Chiar dacă suntem îndemnați să mergem înainte (move on) pentru că este viață după referendum… de parcă am avea de ales :), ar trebui să ne oprim un pic să constatăm că nu va mai fi la fel. Viața!

Cât și ce vom fi priceput din ceea ce s-a întâmplat va determina ce și cum vom face de acum înainte.

Anticipând consecințele inevitabile ale acestui referendum ratat vom ști unde trebuie să opunem rezistență acestui tăvălug care i-a răsturnat pe alții mai mari și mai tari ca noi.

În Statele Unite unde mișcarea evanghelică – majoritară! – și Biserica Catolică păreau un zid formidabil, imposibil de penetrat, din anii ’60 încoace marea parte a barierelor socio-morale au fost demolate.

Ceea ce nu mulți au priceput este spiritul parazitar al mișcării LGBTQ și sensul ei tranzitoriu adică, pe de o parte faptul că lupta pentru afirmare a stilurilor de…

Vezi articolul original 196 de cuvinte mai mult

Puterea limbii

Posted: 11 octombrie 2018 in Uncategorized

Aseară eram cu Lore la cumpărături, un orășel de provincie din Styria. In timp pe achitam coșul, de la casa de peste două rânduri securitatea centrului comercial escorta înapoi in magazin doi băieți și o fată. Ieșiseră la cumpărături seara, înainte de închidere, să ia cu „discount” – adică pe degeaba. Scena nu mi s-a părut prea interesantă și mi-am continuat drumul. In timp ce dădeam a ieși in parcare, o voce cunoscută mă oprește din spate; era Vera, o cunoștință cu care tocmai ne salutasem in urmă cu ceva minute: „Alex, te rog, am prins trei români la furat și avem nevoie de un tâlmaci”. M-am întors. Scena mi se părea deprimantă. Adică pe mine mă deprima. Șase polițiști (doi pentru fiecare infractor -asta-i legea cică) un responsabil cu securitatea magazinului și trei tineri, la douăzeci de ani, românași de-ai mei, muncitori sezonieri la, „prădat”: Trei perechi de chiloți de firmă, ăia de ți se văd pe sub nădragii căzuți spre genunchi, și un head set de 80 de euro.

Fata susținea că nu a știut nimic – era pe alt raion- și cerea liber să plece la alt magazin să-și ia mâncare până nu se Închide, iar băieții nu prea realizau gravitatea faptei:

„Domnu’, zâcețâ-le că plătim ce-am louat, șî să ne leșî șî plecăm la Hofer, să cumpărăm pită.”

Parcă se filma o scenă dintr-un film cu proști.

Îmi venea să intru in podeaua de beton auzind in surdină vorbele șefei de filială, in stânga mea: „M-am săturat! M-am saturat de furăciunile romanilor. De săptămâni întregi o țin așa.”

Sincer, mi-era rușine că sunt român intr-o astfel de circumstanță.

In sfârșit, după mai bine de-o oră de făcut formalități in magazin, in timp ce un polițist ii asigura in centuri pe hoți pentru a-i duce la secție, eu îmi luam la revedere de la ceilalți din patrulă exprimându-mi regretul și părerea de rău pentru cele petrecute, unul din ei, părea a fi șefu’, mi-a zis: „Stai liniștit! Nu toți românii sunt așa. Cunosc mulți romani, și nici unul din ei nu ar fi în stare să facă așa ceva.”

Dintr-o dată m-am luminat, mi-am revenit și am început să fiu din nou mândru, că de fapt romanii, cu unele excepții, sunt oameni de caracter.

A fost o ocazie bună să învăț încă o dată cât de mare-i puterea limbii. Cu ea dobori, dar tot cu ea ridici un om.

„Lume nouă, om nou”

Posted: 3 octombrie 2018 in Uncategorized

„În „Lumea Nouă”, care a început a-și cloci ouăle și în România, „Omul Nou” nu mei e nici bărbat, nici femeie, ci doar o creatură fluidă, ușor adaptabilă la orice eroare de soft comandată de „procesor”. Nu are nici rasă și nici naționalitate. Nu are strămoși (ăștia erau toți inapoiati, cu mentalitate de Ev Mediu), dar nici viitor nu-i prevăd. In „Lumea Nouă” totul e relativ, cum te taie capul. Azi șoarece, mâine pisică, și

2+2 face 22. Partea bună e că în România, Referendumul pentru căsătorie a căzut ca un meteorit peste păpușăreala asta. Dacă Referendumul trece (sunt sigur de asta), atunci vor cădea multe capete, pentru că sponsorii acestui circ ieftin așteaptă muncă și rezultate pe măsura lefei.

Lui Remus Cernea i-au smuls amândouă aripile, și sfârșitul i-a venit de la a-i lui, pe care nu i-a „iubit” se pare cu prea mult patos. Cine urmează? Vom vedea curând!

Am găsit-o pe Facebook și nu știu (deși mi-aș dori să știu) cine-i autorul, însă o redau mai jos.

De ce voi vota DA la referendum ?

Să fie clar, orice eventuală acuzație de homofobie frizează ridicolul. Nu știu câți dintre cei care se exprimă pe subiect spovedesc gay. Sau îi primesc în vizită. Acum o lună, mi-a sunat telefonul, o voce bărbătească, baritonală, se asigură că eu sunt eu. Confirm. Și-mi zice ”probabil că nu-ți mai amintești de mine, acum 30 de ani ne-am cunoscut la olimpiada de română, faza pe țară, și am avut niște discuții, ți-am păstrat o amintire frumoasă și aș vrea să ne revedem, sunt prin Transilvania, într-un concediu, ce zici?”/”Vai, dar cu cea mai mare plăcere, treceți pe la noi, o să facem plăcinte cu smântână și cumpăr trei metri cubi de bere lichidă!” Noroc că n-am apucat să întreb nimic de soție. Că a venit. Cu prietenul. Niște oameni de-o blândețe și bun simț deosebite. Am mâncat împreună, am răsfoit cărți vechi, amândoi bibliofili (una din puținele pasiuni din adolescență care au osmozat timpul), am spus bancuri, am vorbit despre politică, imigrație, filosofia peripatetică, rețete de ciuperci și cei mai nordici corali din lume. Din când în când, cei doi schimbau priviri blânde, frumoase, conjugale. ”Ea”, zeița casei mele, nici n-a clipit. Suntem de o eternitate împreună, nu mai e nevoie de cuvinte între noi, nici măcar de priviri, fiecare devenind, între timp, extensia conștiinței celuilalt. Și ne-am îmbrățișat toți patru la sfârșit, și au plecat pe drumul lor. Sunt prietenii mei în continuare. Îi însoțesc cu rugăciune oriunde se vor duce. Îi iubesc creștinește, dar asta nu înseamnă că sunt de acord cu felul în care își trăiesc viața.

Nu pot fi acuzat nici de bigotism, rigiditate habotnică ori reflexe mentale premedievale. Stau eu toată ziua cu nasul în cărți despre bizantinism, dar port sandale de trekking la reverendă. Colecționez antichități, dar inventarul lor îl țin în Excel. Și nu cred că mântuirea e după culoare, deși iubesc curcubeul.

Însă sunt lucruri pe care nu le negociez, ever!

Nu-l negociez pe Hristos. Oricât aș tăia din etichetă, cutumă și formă, nu pot eluda un adevăr de necontestat: că o familie înseamnă un bărbat și o femeie. Cu variantele ei, care țin de cutremurele vieții: mame care-și cresc copiii fără soți/ divorțate/văduve, nepoți rămași în brațele bunicilor. Dar, în nici un caz, o familie nu poate însemna un bărbat + un bărbat. Oricât mi-aș concentra acuitatea științifică, ceea ce are el se potrivește perfect cu ceea ce are ea. Dacă mă înțelegeți unde bat. Pur și simplu asta e definiția intrinsecă a unei relații: procrearea, în beneficiul general al societății. Că nu se întâmplă așa mereu, e o altă discuție. Ontologic, bărbatul e mulajul femeii. Nu al unui alt bărbat. Până și clătitele postmoderniste din Vama Veche mărturisesc același adevăr axiomatic: cu ”dânsa-ntr-însa”, nu cu ”dânsu-ntr-însul”.

Știu. Mi s-a transmis, pe toate canalele, că oficializarea căsătoriei dintre persoanele de același sex nu impietează credința mea. Pe bune? În România, legea prevede că o cununie religioasă trebuie precedată, obligatoriu, de cea civilă. Asta înseamnă, implicit, și reversul. E un principiu de drept. Adică îți vin doi bărbați de mână la biserică și-ți cer să-i căsătorești. Știu că pare fantezie, dar se întâmplă, prin alte colțuri de lume. Ce faci? Refuzi? Și dacă te dă în judecată? Plătești amendă sau mergi la închisoare. Se întâmplă deja în Danemarca. Preotul are dreptul să refuze oficierea cununiei, dar episcopul e obligat (prin lege!!!) să găsească un preot cu o conștiință nițel diferită de cartea pe care a jurat la hirotonire, ceea ce e un abuz grosier asupra conștiinței episcopului.

Se prăbușește cetatea dacă definim familia ca fiind un bărbat și o femeie? Au făcut-o deja jumătate din statele uniunii, și nu s-a prăbușit nimic. Nimeni nu hăituiește pe nimeni, fiecare să-și trăiască sexualitatea cum dorește/cu cine dorește/ și de câte ori îl ține libidoul. Ortodoxia e discretă, nu ridică cearceafuri. Dar, în același timp, suntem oameni ai cetății. Și avem o datoria de creștin să mărturisim adevărul revelat. Nu merge cu tăceri, zâmbete discrete, aere de progresiști mistici. Ori ești creștin și crezi în ce ți-a spus El, ori nu ești. Toate până aici.

Păi nu se laudă Uniunea Europeană cu deviza ”Unitate în diversitate”? Unde e diversitatea dacă toți trebuie să ne aliniem acestui val de decerebrare morală?

Și, apropos de hărțuire, vouă chiar nu vă e rușine?

Adică, dacă votez la referendum DA, sunt automat: pesedist fără creier, primitiv medieval, țăran prost, vinovat că pleacă tinerii din țară, că nu se fac spitale, că nu se astupă găurile din asfalt, că se năruie bugetul național, că avem copii în orfelinate și că unii-și pleznesc nevasta pentru că supa nu a avut 42,5 grade Celsius la servire. Toate relele din lume sunt asimilate ”familiei tradiționale”, ceea ce e o demonizare la fel de urâtă ca excesele habotnicilor care au orgasme subliminale rostind cuvântul ”homalău”.

Bine, sunt țăran primitiv, relict medieval, biped logocentrist, popă prost, sunt ce vreți voi să fiu, dar eu de Hristos nu mă las. Și Hristos, ”creștinilor progresiști”, s-a dus la nuntă. Unde era o mireasă și un mire. Mireasa avea sâni și mirele avea un deficit de vin. Asta spune Revelația, nu altceva. Și să vezi încurcătură dialectică, asta spune și biologia!

O să mă duc la referendum să mă sprijin cu ștampila pe căsuța DA. O să o fac în semn de respect pentru matricea etică în care m-am născut, în care am crescut, și în care o să mor. În semn de respect pentru sutele de bunici pe care i-am îngropat cu cruce la cap, îmbrăcați în portul strămoșesc, și pe care, dacă le-aș spune despre căsătoria dintre doi bărbați sau două femei, i-aș muți de uluire. Bunicii noștri, crescuți în ”sâmțul ăl bun” (”bunul simț), în care unul plus una egal viitor, și unul plus unul egal cel mult o tăcere dureroasă.

Puteți să mă ștergeți de pe lista prietenilor, dacă nu vă convine cum sunt și cum gândesc.

Singurul like care mă interesează e din altă rețea.

O să votăm un milion, șase milioane? Puțin îmi pasă. Singur dacă rămân, singur cu El, sunt mulțumit. Cum zice în psalmul 90? ”Vor cădea de-a latura ta mii, dar de tine nu se vor apropia!”

Lumea se schimbă, treaba ei. Singur dacă rămân, cu ai mei, cu potirul și cu prescura, din legea Lui nimic nu schimb.

Și cât sunt cetățean al cetății, spun ce gândesc și pun ștampila unde vreau eu!

Dixit et punctum.