Arhivă pentru Septembrie, 2012

Ce înseamnă „n-au ajuns” la slava lui Dumnezeu? („Căci toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu” Romani 3.23). Nu înseamnă că noi ar trebui să fim la fel de glorioşi ca şi Dumnezeu şi că nu am reuşit să îndeplinim lucrul acesta. În acest sens, chiar trebuia să nu ajungem acolo! Cea mai bună explicaţie a pasajului din Roamni 3.23 este Romani 1.23. Aici se spune că cei care nu L-au glorificat pe Dumnezeu sau nu I-au mulţumit au înnebunit şi „au schimbat slava Dumnezeului nepieritor într-o icoană care seamănă cu omul supus putrezirii, păsări, animale cu patru picioare şi reptile”. Acesta este modul în care nu ajungem la slava lui Dumnezeu: o schimbare cu ceva mai puţin valoros.

Toate păcatele provin din faptul că nu acordăm valoarea supremă slavei lui Dumnezeu – aceasta este chiar esenţa păcatului.

Iar noi toţi am păcătuit. „Nu este niciun om drept, nici unul măcar” (Romani 3.10). Niciunul dintre noi nu s-a încrezut în Dumnezeu aşa cum ar fi trebuit. Niciunul dintre noi nu a simţit profunzimea şi măsura mulţumirii pe care I-o datoram. Niciunul dintre noi nu L-a ascultat în conformitate cu înţelepciunea şi dreptatea Lui. Am schimbat mereu slava Lui pentru altceva şi L-am dezonorat din nou şi din nou. Ne-am încrezut în noi înşine. Ne-am însuşit meritul pentru darurile Sale. Ne-am îndepărtat de la calea poruncilor Sale, deoarece credeam că noi ştim mai bine ce avem de făcut.

Prin toate acestea am batjocorit slava lui Dumnezeu. Răul imens al păcatului nu constă în rănile pe care ni le provoacă nouă şi celor din jur – deşi acestea nu sunt răni mari! Răutatea păcatului se datorează dispreţuirii lui Dumnezeu. Ce i-a spus Dumnezeu lui David, prin profetul Natan, atunci când a comis adulter cu Batşeba şi a mers chiar până a-l ucide pe soţul acesteia? El nu i-a amintit împăratului că o căsătorie este inviolabilă sau că viaţa umană este sacră. Ci, El a spus: „M-ai dispreţuit”.

Dar aceasta nu este descrierea completă a stării noastre. Noi nu doar alegem să păcătuim; noi suntem păcătoşi. Biblia ne descrie inimile ca fiind oarbe, şi împietrite, şi moarte, şi incapabile să se supună legii lui Dumnezeu. Prin natura noastră suntem „copii ai mâniei”.

De aceea, cu toţii suntem supuşi condamnării veşnice din partea lui Dumnezeu: „Plata păcatului este moartea.” (Romani 6.23) „Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui.” (2 Tesaloniceni 1.9)

Dispreţuind slava lui Dumnezeu prin nerecunoştinţă, neîncredere, şi neascultare, suntem condamnaţi să fim excluşi, pentru totdeauna, de la bucuria acelei slave în chinul veşnic al iadului.

Cuvântul „iad” (gheenă) apare în Noul Testament de douăsprezece ori, de unsprezece ori pe buzele lui Isus. Iadul nu este un mit creat de predicatori posomorâţi şi furioşi. Este avertismentul solemn al Fiului lui Dumnezeu care a murit ca să-i elibereze pe păcătoşi de blestemul iadului. Ignorându-l, ne asumăm un mare risc.

Iadul nu este un loc de chin. Nu este doar absenţa plăcerii. Nu înseamnă anihilare. Isus îl descrie în mod repetat ca pe un foc. „Oricine îi va zice „nebunule!”, va fi supus pedepsei focului gheenei” (Matei 5.22). „Este mai bine pentru tine să intri în Împărăţia lui Dumnezeu numai cu un ochi decât să ai doi ochi şi să fii aruncat în focul gheenei, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9.47-48). Adesea, Isus ne-a avertizat că acolo va fi „plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 8.12, 22.13; 24.51; 25.30).

Iadul nu este doar un loc de chin; este , de asemenea, şi veşnic. Iadul are un caracter curativ, în ciuda a ceea ce afirmă mulţi dintre scriitorii cunoscuţi din zilele noastre.

Isus încheie pilda judecăţii finale cu următoarele cuvinte: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic”, aşa cum şi „viaţa” este veşnică.

O altă dovadă că iadul este veşnic este învăţătura pe care o dă Isus referitoare la existenţa unor păcate ce nu vor fi iertate în veacul care vine: „Dar oricui va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu îi va fi iertat, nici în veacul acesta, nici în cel viitor” (Matei 12.32). Dacă iadul are un caracter curativ, iar într-o bună zi va fi golit de toţi păcătoşii, atunci înseamnă că aceştia vor fi iertaţi. Dar Isus spune că există un păcat care nu va fi iertat niciodată.

Ioan rezumă realitatea teribilă a chinului fără sfârşit în pasajul din Apocalipsa 14.11. „Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei care se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei”.

Din această cauză, iadul este drept. Unii au obiectat că pedeapsa veşnică este disproporţionată în raport cu gravitatea păcatului comis. Dar acest lucru nu este adevărat, deoarece gravitatea păcatului nostru este infinită. Să ne gândim la explicaţia dată de J. Edwards:

„Păcatul de a dispreţui şi de a arunca oprobiul asupra unei alte persoane este, în mod proporţional, cu atât mai mult sau mai puţin scandalos, cu cât ne aflăm, într-o măsură mai mică sau mai mare, sub obligaţia de a asculta de persoana respectivă. De aceea, dacă avem în vedere o fiinţă faţă de care avem obligaţia infinită de a o iubi, cinsti şi asculta, faptul de a face exact inversul constituie o greşeală infinită.

Obligaţia noastră de a iubi, cinsti şi asculta o persoană este direct proporţională cu iubirea sa, cinstea sa şi autoritatea sa… Dar Dumnezeu este o persoană infinit de iubitoare, deoarece El posedă o frumuseţe şi o desăvârşire infinită…

Astfel, păcatul împotriva lui Dumnezeu, privit ca o violare a obligaţiilor infinite faţă de El, este un păcat infinit de scandalos, meritând astfel o pedeapsă infinită… Veşnicia pedepsei celor nedrepţi exprimă infinitatea păcatului…, deci nu este o exprimare deloc disproporţionată faţă de grozăvia păcatelor de care se fac vinovaţi.”

Atunci când fiecare fiinţă umană va sta în faţa lui Dumnezeu la judecata finală, Dumnezeu nu va avea nevoie să folosească vreo propoziţie din Scriptură pentru a ne dovedi cât suntem de păcătoşi şi cât de potrivită este, în acest sens, condamnarea noastră veşnică. Va trebui doar să pună trei întrebări:

1) Nu a fost destul de clar în natură că tot ce ai avut a fost un dar şi că erai complet dependent de Creatorul tău pentru a primi viaţa şi suflarea?

2) Oare sentimentul dreptăţii din inima ta nu i-a considerat vinovaţi pe acei oameni care nu ţi-au mulţumit aşa cum trebuia, ca reacţie la bunătatea de care ai dat tu dovadă?

3) A fost oare viaţa ta plină de mulţumire şi încredere faţă de Mine pe măsura generozităţii şi autorităţii Mele?

CAZ ÎNCHIS!

Autor: John Piper
Preluat de pe http://www.resursecrestine.ro

Anunțuri

De ce întârzie trezirea?

Posted: 23 Septembrie 2012 in Uncategorized

În viziunea lui Leonard Ravenhill, răspunsul este destul de simplu: ˝fiindcă evanghelismul de azi e mult prea comercializat! Bănuții văduvei și ai săracilor sunt cheltuiți de mulți evangheliști în huzur și lux. Statisticile umflate, mulțimile enorme, rândurile de oameni care se predau, elogiile demnitarilor și ale primarilor, etc., sunt ridicate în slăvi. Toate cu scopul de-a atrage publicitate… și bani. Săracul se înșeală când crede că își aduce ofranda în ˝slujba lui Dumnezeu˝, când de fapt tot ce face este să ajute pe un predicator sau altul să-și păstreze reputația sau să trăiască în saloane fastuoase de Hollywood.
Predicatori care au case și cabane lângă lac, un iaht pe lac și un cont puternic în bancă au îndrăzneala să mai ceară. Cu așa oameni de jupuială credeți că va aduce Duhul Sfânt trezirea? Acești băiețași-predicatori, drăgălașii de ei, nu-și mai schimbă costumele o dată pe zi, ci de două sau trei ori. Îl predică pe Cristos din iesle dar ei trăiesc în hoteluri extravagante. Ca să-și facă poftele, storc audiența de bani până la sânge, în numele Celui ce a trebuit să împrumute un ban ca să-și poată ilustra predica. Se ospătează la mese nesfârșite în amintirea Celui ce a postit singur în pustie. Azi evangheliștii se cred nu numai vrednici de salarii enorme, dar și de avantaje bancare. Ce înfricoșătoare vor fi toate acestea în ziua judecății!

Trezirea întârzie fiindcă am ieftinit Evanghelia. Avem azi imnuri religioase care se cântă în tempo de dans, nu numai pe discuri, casete, la radio, ci și în biserici. Am pus sângele și suferințele Mântuitorului într-o atmosferă de carnaval. Închipuiți-vă! L-am aranjat pe Duhul Sfânt să fie sincopat! Platforma de evanghelizare arată ca vitrina unei prăvălii de mărunțișuri, o paradă de manechine. Mai degrabă m-aș aștepta ca o broască să cânte la pian ˝Sonata lunii˝ de Beethoven, decât să-i văd pe acești predicatori lucioși de azi că aduc pocăința în sufletele oamenilor. Evangheliștii de azi sunt pregătiți să facă orice pentru oricine, doar să atragă lumea să vină în față să capete niște broșuri. Fac apeluri răgușite: ˝Cine vrea ajutor , mai multă putere, fericire?˝ Un așa creștinism ușor, fără pocăință și reverență, aduce dezonoare sângelui vărsat la Calvar. Trebuie schimbată definiția altarelor; căci altarul este locul unde se moare! Cei ce nu vor să plătească prețul, să-l lase în pace.

Trezirea întârzie din cauza neglijenței. Cei de la altare petrec prea puțin timp cu sufletele care caută adevărul și veșnicia. Evanghelistul este fericit să-și vadă prietenii și să stea cu ei. În timp ce sufletele pierdute suspină la altar, el benchetuiește în frișca dulceagă a laudelor primite. Iată de ce Anglia și America sunt bântuite de confuzie, nesiguranță; pline de oameni dezorientați.

Trezirea întârzie din cauza fricii. Ca evangheliști, ținem gura închisă când vedem falsitatea religiilor din ziua de azi, ca și cum ar fi mai multe nume prin care am putea fi mântuiți. Dar textul din Fapte 4:12 se află încă în Sfintele Scripturi și spune că ˝nu este alt Nume sub cer˝. Unora lucrul acesta li se pare colorat cu prea mare intoleranță.

În final, trezirea întârzie pentru că noi furăm slava care aparține numai lui Dumnezeu. Ascultați și uimiți-vă. Domnul Isus a spus: ˝Eu nu umblu după slava care vine de la oameni.˝ Și: ˝Cum puteți crede voi, care umblați după slava care v-o dați unii altora și nu căutați slava care vine de la singurul Dumnezeu?˝ (Ioan 5:41,44) Să dispară toate laudele și bătăile pe umăr și măgulelile firești de la amvoane! Să piară cu aceste mândrii deșarte ca: ˝programele mele˝, ˝lucrările mele˝, ˝Biserica mea˝, ˝cărțile mele˝. O, ce paradă urâtă a firii la amvoane: ˝Avem marele privilegiu azi să…˝ și este prezentat predicatorul. Vorbitorii (care de fapt sunt acolo numai prin har) acceptă toate aceste laude, adică nu – chiar se așteaptă la ele! Și de fapt dacă-i ascultăm bine pe toți, n-am fi știut că sunt mari dacă nu ni s-ar fi spus.
Săracul de Dumnezeu! Nu capătă prea mult din partea noastră! Mă mir însă că nu-Și împlinește încă făgăduința și nu ne varsă din gura Lui. Am greșit! Ne-am murdărit. Ne plac laudele oamenilor. Căutăm slava ˝pe care ne-o dăm unii altora˝.
O, Doamne, ridică-ne din această împerechere cu lumea și din acest putregai!
Binecuvântează-ne, sfărâmându-ne !

Judecata trebuie să înceapă cu noi, predicatorii!˝

Extras din cartea ˝De ce întârzie trezirea?˝ de Leonard Ravenhill

Ne-au spart biserica, din nou

Posted: 23 Septembrie 2012 in Uncategorized

Într-una din nopțile trecute, casa de rugăciune a bisericii noastre a fost (din nou) spartă. Au făcut un geam țăndări prin care au pătruns înăuntru, unde odată intrați, se pare că nu s-au prea sinchisit să iasă degrabă afară. După modul de operare, se pare că au fost niște adolescenți proști, copii cărora le-a urcat rebeliunea la cap. Au împrăștiat tot ce se putea mișca pe acolo, iar după o pauză de o țigară, negăsind vreo icoană valoroasă cu sfinți sau cutia milei, au luat la rând electronicele: au dat cu orga de podea, au smuls toate cablurile de la locul lor și au luat cu ei videoproiectorul. Minunea e că, nu știu din ce motiv, au lăsat neatinse stația de amplificare cu mixer și microfoanele, dar au luat sacii menajeri dintr-un dulap, niște pungi care costă vreo doi lei. La ce le-or fi trebuit?! Hmm!
A venit poliția, au luat amprente și speră… să-i prindă. Speranța moare ultima :).
În fine, mai mult decât un videoproiector, un geam spart și multă dezordine, contează gestul pe care l-au făcut. Nu știu unde se încadrează această faptă din punct de vedere legal, dar știu că înseamnă mai mult decât spargere sau furt. Asta este ˝PROFANAREA UNUI LOCAȘ DE CULT˝, fie el chiar și al unor pocăiți, sectanți, spre bucuria unora.

Posted: 20 Septembrie 2012 in Uncategorized

Popas pentru suflet

Se apropie cu pași repezi Decembrie 21, 2012, ziua anticipată de unii ca fiind sfârșitul sau, cel puțin, începutul sfârșitului. Din naivitate, senzaționalism iresponsabil sau, pur și simplu, exploatarea mârșavă a credulilor, mulți predicatori s-au aruncat cu nesaț în vâltoarea prezicerilor. Care mai de care, cu dovezi ba din calendarul maya, ba de la oracolul chinezesc și chiar speculații și interpretări ale textului biblic, numărătoarea inversă a început.

Scurt și simplu, anul 2012 se dovedește a fi un an complicat, cu multe evenimente demne de menționat în context apocaliptic general, dar nicidecum identificat drept moment al sfârșitului lumii. N-are cum. Mai întâi, ruperea peceții a cincea din Apocalipsa 6, deschizând ultimul mare val de martiraj al Bisericii Domnului nu a avut loc. Chiar pentru cei care cred în pretribulaționism, de la data răpirii Bisericii (pe care n-o cunoaște nimeni până nu se întâmplă) vor trece șapte ani ai Necazului cel…

Vezi articol original 337 de cuvinte mai mult

Numeroşi reprezentanţi religioşi ai mai multor confesiuni au criticat atât conţinutul, cât şi provenienţa incertă a micului pergament care a făcut înconjurul lumii, în mai puţin de 24 de ore. Acesta ar lăsa să se înţeleagă că Iisus Christos a fost căsătorit.

Lideri catolici şi iezuiţi, pastori baptişti, profesori de studii biblice la seminarii teologice de prestigiu (precum Seminarul Teologic al Baptiştilor de Sud şi Seminarul Teologic Fuller), dar şi lideri ai unor biserici non-confesionale şi-au exprimat reticenţa şi dezacordul cu privire la pergamentul supranumit „Evanghelia soţiei lui Iisus”, atât în numeroase site-uri creştine, cât şi pe multe alte site-uri.

Prima critică ce este adusă materialului este autorul necunoscut şi proveninenţa incertă, deoarece prof. Karen King, care a dezvăluit fragmentul, afirmă că cel care i l-a încredinţat doreşte să îşi păstreze anonimatul. Astfel, nu se cunosc detalii cu privire la modul în care necunoscutul a putut intra în posesia unui pergament datând, se pare, din secolul IV d. Chr.

În plus, presupuşii autori ai textului – aşa cum apar ei identificaţi de prof. King – sunt un grup agnostic restrâns, care nu este reprezentativ pentru grupurile creştine trecute sau prezente.

O a doua critică este cea legată de lipsa unui context al fragmentului, ceea ce îi determină pe mulţi să creadă că este vorba despre un fals sau doar o eroare de copiere. În ceea ce priveşte plasarea în contextul istoric, profesorii de la Seminarul Teologic american Fuller afirmă că nu se cunoaşte până acum vreo dezbatere care să fi avut loc în perioada vieţii lui Iisus cu privire la o potenţială căsătorie a Sa.

În schimb, dezbateri cu privire la o eventuală căsătorie şi speculaţii cu privire la alte aspecte din copilăria şi tinereţea Sa, au apărut mult mai târziu. De aceea, o altă critică este cea adusă vizavi de contradicţia evidentă dintre această informaţie şi suma numeroaselor texte creştine care afirmă şi confirmă că Iisus nu a fost căsătorit.

Dezbaterile şi speculaţiile ţin mai mult de folclor decât de existenţa unor date concrete care să confirme ipotezele. Aceste date nu ne spun nimic despre Iisus din Nazaret, persoana care a trăit în primele decenii ale secolului I, declară profesorul în teologie Joel B Green, citat de Christian Post.

Semnele timpului

Păcatul iertat

Posted: 14 Septembrie 2012 in Uncategorized

John Piper , John MacArthur, Steve Lawson , C.J.Mahaney, Rick Holland

E-adevărat, un interviu lung dar merită vizionat.