Când nu mai ai nicio nădejde

Posted: 23 Iunie 2013 in Uncategorized

indexÎn timp ce patriarhul Iacov, în ultimele zile ale călătoriei sale terestre, își binecuvânta (profetic) copiii, face o paranteză, între Dan și Gad, și spune (Geneza 49:18): ˝În ajutorul Tău nădăjduiesc, Doamne!˝
Imagini de felul acesta găsim deseori în Scriptură, printre oamenii lui Dumnezeu, fie în momente de necaz, disperare sau tristețe, fie în clipe de bucurie, pace și prosperitate, și poate că cel mai relevant caz în acest context este Împăratul David.
Meditând la subiectul acesta, al nădejdii în Domnul, am ajuns la concluzia că într-adevăr, este ferice de ce-i ce-și pun nădejdea în Domnul, în toate circumstanțele vieții. Cei cu adevărat credincioși nu au, oricum, nicio altă alternativă plauzibilă. Dar, oare, cei care nu-L au pe El, în ce mai pot nădăjdui? În cine este speranța lor? Un prieten de-al meu, pastor într-o biserică baptistă în Oltenia, povestea că atunci când era copil, își însoțea deseori bunicul, fiind clopotarul bisericii ortodoxe din localitate, prin casele oamenilor. Când cineva trăgea să moară, obiceiul era să i se ducă repede lumânare aprinsă și alte cele, legate de muribunzi. Copilul observa de multe ori că unii oameni chinuiau cumplit în ultimele clipe, și nu neapărat din punct de vedere fizic, cat din cel sufletesc: țipau de groază, bolboroseau și agonizau înainte de a respira pentru ultima oară. Interesant a fost însă atunci când, tot copil fiind, a auzit pe cineva pe stradă strigând că vecina cutare moare. Era o ˝pocăită˝ în vârstă, iar cum Ionel era deja obișnuit cu morții, a dat buzna în casa femeii ( de data asta fără bunicul și fără lumânare), și surprinderea lui a fost foarte mare în fața scenei care i se așternea în înaintea ochilor. Dacă cei la care le ducea lumina, treceau greu ˝pe țărmul celălalt˝, iată că de această dată, o femeie simplă, cu o religie ciudată prin părțile locului, cu o bucurie ieșită din comun pe față, cu o liniște de invidiat, fără țipete și agonie, închide ochii și își dă ultima suflare, încredințându-și sufletul în mâna Celui pe care L-a slujit. Toate acestea l-au marcat profund pe prietenul meu, iar ani de zile mai târziu a înțeles ce se întâmpla de fapt.
Locuiesc și lucrez o bună parte din an într-o țară europeană foarte dezvoltată din punct de vedere economic și social, dar pe plan spiritual și moral lucrurile stau tocmai invers. Rata sinuciderilor este una dintre cele mai mari din Europa (și chiar din lume), divorțul afectează tot al doilea cuplu, iar concubinajul este un mod normal de a trăi. Oamenii aceștia sunt atât de creștini, atât de botezați și de confirmați (în religia Romano-catolică), încât nici nu știu ce este Dumnezeu (dacă până la urmă există vreunul), nici nu știu pentru ce mai merg la biserică (care mai merg), și nu își pot imagina că după moarte mai poate exista ceva (în cel mai rău caz te mănâncă viermii, și asta-i scârbos, spun unii din ei). În ceea ce privește nădejdea în Dumnezeu, la care mă refeream la început, șansele de a vedea ceva sunt mici de tot. Citesc regulat ziarul și nu pot să nu observ rubrica necrolog. Întinsă pe multe pagini, cu poze mari și litere de-o șchioapă, familia anunță, cu durere în suflet, plecarea neașteptată (la 85 de ani!!!) a celui drag: soț, tată, bunic, etc. Cine moare la 60 de ani, este considerat a fi murit prematur, iar în cazul tinerilor tragedia este și mai mare. Înțeleg durerea din suflet și tragedia (tatăl meu a murit când eu aveam vârsta de 14 ani) celor care rămân, dar mai mult mă doare pentru soarta celor plecați. Singurul lucru care îi preocupă pe cei mai mulți cu privire la ziua morții, este să economisească bani destui pentru cheltuielile de înmormântare (să nu fie împovărată familia cu toate acestea), și să se asigure că se va scrie despre ei, cu litere mari și groase, la necrolog, în ziarul local.
Un vecin de-al meu a fost diagnosticat la începutul anului cu cancer la plămâni. Omul nu a fumat, nu a consumat alcool peste ˝măsură˝, nu a lucrat într-un mediu neapărat toxic, și totuși…s-a îmbolnăvit (la 50 de ani).
În urma tratamentului, a șederilor îndelungate prin spital, omul a ajuns o epavă, aproape la jumătatea greutății normale, pe care o avea înainte. În mod normal te-ai aștepta ca astfel de oameni să fie preocupați de sufletul lor, dar este exact invers. Cred că singura lui preocupare este, că dacă nu va supraviețui, să trăiască din plin ultimele luni pe care le mai are. A făcut mari investiții la propria casă (probabil ca niciodată înainte), și dacă până acuma conducea o autoutilitară veche, acuma și-a cumpărat BMW, și nu orice fel, ci unul aproape nou, decapotabil. Probabil că omul nu vrea să lase niciun ban în urma sa, de ceea se chinuie să-i cheltuie pe toți. Nu sunt adeptul părerii că trebuie să te zbați din răsputeri să lași ceva în urmă (fiecare lasă ce poate, dacă se poate), dar mă macină gândul la ceea ce am trimis înainte, la ceea ce s-a scris în dreptul meu în Marea Carte. Cred că indiferent dacă-ți pasă sau nu, ceva tot se scrie acolo, dar ce???
Biblia ne învață să trăim cu nădejdea în Dumnezeu. Pentru fiecare va veni, mai devreme sau mai târziu, ziua, și nu contează dacă se va scrie la necrolog despre noi, dacă vom fi puși într-un sicriu scump și vom fi însoțiți de fanfară, când vom pleca. În timp ce un angajat de la primărie ne va completa certificatul de deces iar familia se va îngriji de înmormântare, iadul sau cerul va mai fi câștigat un cetățean.
Aceasta este întrebarea care ar trebui să ne macine pe noi: ˝Cum mă pregătesc pentru acel timp? Trăiesc ca și cum Domnul este singura mea nădejde, sau am eu alte nădejdi, mai mărețe?˝
˝Nu vă hrăniți cu nădejdi înșelătoare zicând…˝ spunea profetul Ieremia.

Anunțuri
Comentarii
  1. Val spune:

    Super articol….
    Cand conduceam taxi in New York si vedeam batrane(i)le venind de la chefuri din cluburile cele mai selecte si cand ii intrebai de vesnicie nici ca le.ar fi trecut prin cap vreodata–o baba de 80 de ani cu tuburi de oxigen pleca bucuroasa sa se intalneasca cu „gagiul” ei…si imi zicea ca ea nici vb sa se gandeasca la moarte pt ca maica sa a trait 100+ ani… 😦

  2. Pop Alexandru spune:

    100 de ani + 🙂
    Asta nu-i rezolvă deloc problema ei. Vârsta mamei nu este contagioasă pentru fiica ei. De fapt, baba asta era cu un picior în groapă pentru că depindea de niște tuburi de oxigen, care-i facilitau până la urmă ˝întâlnirea˝. Analizând umpic atitudinea oamenilor din jur, când vine vorba de veșnicie, îți dai seama că motivul pentru care ei se comportă așa este tocmai faptul că nu au nicio speranță ˝pentru ce va veni˝. Totul este aici, de aceea mulți oameni pe care îi cunosc nu știu altceva să facă decât să muncească foarte mult și să distreze la fel de mult. Repulsia care o au față de Cuvântul lui Dumnezeu este tipică păgânilor, sau…mai rău.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s