Arhivă pentru Mai, 2014

Citatul zilei

Posted: 29 Mai 2014 in Uncategorized

˝Dacă vremurile sunt într-adevăr atât de grele precum susținem, dacă întunericul din lumea noastră se lasă din ce în ce mai greu… dacă ducem lupte spirituale în propriile noastre case și biserici…atunci suntem nebuni să nu ne întoarcem spre Acela care poate suplini har și putere nelimitate. El este singura noastră sursă. Nu suntem în toate mințile dacă Îl ignorăm.˝ Jim Cymbala

Citatul zilei

Posted: 25 Mai 2014 in Uncategorized

„Dacă bisericile noastre nu se roagă, dacă oamenii nu au un apetit pentru Dumnezeu, atunci ce mai contează câți vin la serviciile de închinare? Îl impresionează asta pe Dumnezeu? Vă puteți imagina îngeri spunând: „Oh, băncile voastre! Incredibil ce frumoase sunt! Aici în cer noi am vorbit de ele ani întregi. Și luminile de la altar…ingenios! Felul în care ați plasat treptele ce duc la amvon, e minunat…”
Mă îndoiesc.
Dacă nu vrem să experimentăm apropierea de Dumnezeu aici pe pământ de ce am mai vrea să mergem în cer? Acolo El este centrul a tot ce se întâmplă. Dacă nu ne bucurăm de prezența Lui aici și acum, atunci cerul nu va mai fi cer pentru noi. De ce ar trimite El acolo pe cineva care nu-L dorește cu pasiune aici pe pământ?
Jim Cymbala

17Păziţi-vă de oameni; căci vă vor da în judecata soboarelor, şi vă vor bate în sinagogile lor. 18Din pricina Mea, veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea Neamurilor. 19Dar, când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijoraţi, gândindu-vă cum sau ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela; 20fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi.
21Fratele va da la moarte pe fratele său, şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor, şi-i vor omorî. 22Veţi fi urâţi de toţi, din pricina Numelui Meu; dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit. 23Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta. Adevărat vă spun că nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel până va veni Fiul omului.
(Matei 10:17-23)
Prima parte a profeției Domnului Isus din textul citat mai sus s-a împlinit chiar imediat după sărbătoarea Rusaliilor, ziua în care Dumnezeu și-a turnat Duhul Său Sfânt peste Adunarea din Ierusalim. Apostolii au început să fie hărțuiți, închiși, amenințați și bătuți pentru vina de-a fi mărturisit credința în Domnul Isus. Nu a durat însă mult timp până să înceapă a se împlini și celelalte cuvinte ale Mântuitorului: ”Veți fi dați la moarte.”
Diaconul Ștefan (se pare, cf. Faptelor Apostolilor) a deschis marea listă a martirilor creștini, listă care este încă deschisă și astăzi, după două milenii. Niciun război, în istoria omenirii, nu a durat atât, doar războiul diavolului contra credincioșilor copii ai lui Dumnezeu.
La început persecuția s-a manifestat mai timid și pe alocuri. Cu timpul, însă, s-a intensificat și în timpul unor împărați romani, cruzimea persecutorilor și metodele folosite pentru a-i extermina pe creștini depășeau, uneori, chiar și ele mai bogate imaginații. Iată ce relatează autorul lati Lactanțiu, în sec. 4, în cartea sa Despre moartea persecutorilor:
“1. Dobândind așadar puterea supremă, [Galerius], pentru a teroriza lumea pe care o avea sub autoritatea sa, a trecut la fapte. 2. Căci după înfrângerea perșilor, care au ca datină și obicei să se dea în sclavie regilor lor, iar regii să se folosească de poporul lor ca de sclavi, acest om blestemat a dorit să introducă și în lumea romană acest obicei, pe care din momentul victoriei sale îl lăuda fără rușine. 3. Și pentru că nu putea să poruncească deschis așa ceva, proceda astfel încât el însuși să le răpească oamenilor libertatea. În primul rând a interzis onorurile. Nu numai decurionii au fost torturați de el, ci chiar și fruntașii orașelor, bărbații cu titlul de egregius și perfectissimus, și asta chiar în cauze neînsemnate și civile. Dacă păreau demni de moarte, crucile se și înălțau, dacă nu, erau pregătite lanțurile. 4. Matroanele de condiție liberă și nobile erau răpite pentru gineceul său. Dacă cineva urma să fie bătut, se găseau în staul patru țăruși fixați [în pământ], între care de obicei nici un sclav nu era întins vreodată. 5. Ce să mai povestesc despre amfiteatru și distracțiile sale? Avea niște urși ce-i semănau foarte mult în ferocitate și talie, pe care îi alesese de-a lungul întregii sale domnii. De câte ori îi venea cheful să se distreze, poruncea să-i fie aduși dintre aceștia câte unul, chemându-i pe nume. 6. Acestora le erau aruncați oameni [vii], nu pentru a fi mâncați [dintr-o dată], ci mestecați pe îndelete: în timp ce mădularele oamenilor dispăreau, el râdea foarte vesel și nu cina niciodată fără [să vadă] sânge omenesc. 7. Focul a ajuns pedeapsă pentru cei care nu ocupau vreo demnitate publică. La început, această tortură o prevăzuse împotriva creștinilor, dând legi în acest sens ca, după torturi, cei condamnați să fie arși pe îndelete. 8. După ce aceștia erau legați, li se punea mai întâi sub picioare un foc scăzut până când, zbârcindu-se din cauza focului, pielea tălpilor cădea de pe oase. 9. Mai apoi, torțe aprinse și, ulterior, stinse li se puneau la fiecare mădular, așa încât nici o parte a corpului să nu rămână neatinsă. Iar între timp fața le era scufundată în apă rece și gura umezită cu apă, ca să nu-și dea duhul [prea] repede, uscându-li-se gâtlejurile de sete; 10. în cele din urmă survenea moartea, după ce timp de câteva zile, toată pielea fiindu-le arsă, para focului ajungea la organele interne. 11. Apoi, după ce era ridicat un rug, se dădea foc trupurilor până atunci arse. Oasele strânse și fărâmițate până la pulbere erau aruncate în fluvii și mare.”
Doar citind despre aceste orori te îngrozești. Să le trăiești, deja depășește capacitatea și puterea noastră de oameni limitați. Și totuși, Domnul i-a întărit, și îi întărește și acum, în sec. 21, pe cei care Îl onorează pe El cu moarte de martir.

“1. Dioclețian, uneltitor de rele și autor al [multor] crime, fiindcă era pornit să distrugă totul, nu s-a putut abține nici măcar de a-L înfrunta pe Dumnezeu. 2. Avariția și teama, deopotrivă, au fost cauzele distrugerilor pricinuite de acesta pe fața pământului. Pe alți trei și i-a asociat la conducere, împărțind Imperiul în patru și sporind numărul armatelor, deoarece fiecare dintre aceștia căuta să aibă un număr mai mare de soldați decât avuseseră împărații de dinainte, atunci când conduceau singuri statul. 3. Până într-atât numărul celor stipendiați ajunsese să depășească numărul contribuabililor, încât ogoarele au fost părăsite, resursele colonilor s-au secătuit din cauza impozitelor enorme, iar culturile s-au transformat în păduri. 4. Și pentru ca teama să se răspândească peste tot, până și provinciile au fost, la rândul lor, fărâmițate fără nici un rost; mulți guvernatori de
“provincii și mai multe oficii administrative au fost stabilite în fiecare regiune și chiar în fiecare cetate. De asemenea, mulți contabili, înalți funcționari și vicari ai prefecților se ocupau de foarte puține probleme de interes civil, însă de foarte multe condamnări și proscrieri, iar confiscările de nenumărate bunuri au devenit, nu aș spune frecvente, ci continue; în timpul încasărilor impozitelor nici nedreptățile de nesuportat [nu lipseau]. 5. Nici [taxele] care priveau întreținerea soldaților nu mai puteau fi suportate. Tot Dioclețian, dintr-o nepotolită avariție, nu dorea niciodată să-și vadă diminuate averile: mereu aduna bogății și fonduri imense, pentru ca tot ce punea deoparte să fie păstrat întreg și neatins. 6. Tot el, deoarece prin diferite abuzuri provocase o incontrolabilă inflație, a încercat să impună o lege a prețurilor mărfurilor. 7. Atunci, din cauza unor produse mărunte și fără valoare, s-a vărsat mult sânge și, de teama pedepselor, nimic nu mai era scos la vânzare, prețurile crescând foarte mult, până când, după moartea multora, prin chiar forța lucrurilor, legea a încetat să se mai aplice. 8. La acestea se adăugau acea dorință nemăsurată de a construi și impozitele deloc mici smulse provinciilor pentru întreținerea muncitorilor, meșterilor și carelor “de tot felul, care erau necesare la executarea lucrărilor. 9. Aici [se ridicau] bazilici, dincolo un circ, aici o monetărie, dincolo o fabrică de arme, aici o casă soției, dincolo o casă pentru fiica sa. În scurt timp o mare parte a cetății (Nicomedia) a fost demolată. Toți [locuitorii] plecau din oraș în masă împreună cu soțiile și copiii lor, ca și cum orașul le-ar fi fost cucerit de către dușmani. 10. Iar când toate aceste construcții erau terminate, ducând la ruină provinciile, împăratul spunea: „Nu au fost făcute așa cum trebuie, faceți-le în alt fel!”. Trebuia deci ca aceste edificii, care urmau poate să fie dărâmate a doua oară, să fie distruse și refăcute. Nu punea niciodată capăt nebuniei, străduindu-se să facă din Nicomedia o a doua Romă. 11. Trec sub tăcere acum cât de mulți au fost cei care au murit din cauza posesiunilor și averilor lor. După obiceiul [împăraților] ticăloși,“această practică ajunsese să fie folosită și chiar considerată legală. 12. Însă Dioclețian avea un obicei aparte, în sensul că, oriunde vedea un ogor mai bine cultivat sau o clădire mai elegantă, pe loc era pregătită acuzația și pedeapsa capitală pentru stăpânul lor, ca și cum nu ar fi putut lua averile altuia fără vărsare de sânge.”

Extras din: Lactantiu. “Despre moartea persecutorilor.” pag. 47-49. Editura Polirom. iBooks.

˝Isus a zis ucenicilor Săi: Adevărat vă spun că greu va intra un bogat în Împărăţia cerurilor. 24Vă mai spun iarăşi că este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu.˝ (Matei 19:24)
˝Această expresie, familiară în scrierile rabinice, indică ceva foarte neobișnuit și foarte dificil – de ex., în Talmud imaginea unui elefant care trece prin urechea unui ac este folosită de două ori pentru ceva ce este imposibil, și o cămilă este descrisă dansând într-o baniță de grâu.
Unii teologi interpretează ˝urechile acului˝ ca o referire la o poartă îngustă pentru pietoni, dar nu există nicio dovadă istorică în sprijinul ideii.˝ sursa: Dicționar Biblic (Cartea Creștină)
Și totuși, există speranță, două versete mai încolo, Domnul Cristos continuă cu următoarele: ˝La oameni lucrul acesta este cu neputință, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putință.˝ (Matei 19:26)