Arhivă pentru Octombrie, 2014

Mai mulți pastori din Houston (SUA) au fost somați de conducerea orașului să prezinte la tribunal copii după predicile pe care le-au ținut despre homosexualitate. „Corectitudinea politică” își arată colții, pastorii riscând amendă sau chiar privarea de libertate pentru îndrăzneala de a defini homosexualitatea ca păcat.

Democrația autentică nu se dezvoltă decât într-un climat al corectitudinii politice. Aceasta este convingerea puternică a celor care susțin cu fermitate egalitatea sub toate formele ei. În numele acesteia, oricine ar trebui să își găsească loc sub soare, indiferent de culoarea pielii sau de orientarea sexuală.

Problema sexuală se pare că ocupă un loc prioritar pe agenda publică. S-ar putea spune chiar că în jurul ei gravitează majoritatea discursurilor, care utilizează democrația ca o trambulină pentru aruncarea în abis a unor valori tradiționale ce cândva constituiau reperele unei societăți așezate.

Nu mai este cazul. Devine tot mai evident că democrația are derapajele ei și că sub lozinca egalității se pot ascunde germenii unei noi dictaturi. Ceea ce este ciudat este faptul că nu se mai pot face afirmații decât într-un anumit sens. Miza așezată pe valorile biblice este generatoare de probleme. O demonstrează situația din Houston.

O ordonanță cu adresă precisă
Primăria acestui important oraș din Texas a emis în luna mai o ordonanță pentru protejarea drepturilor homosexualilor. Între altele, ordonanța le permite travestiților să depună plângere dacă nu li se permite accesul la toaletă sau sunt discriminați la angajare sau în mediul casnic.

Aceasta nu ar fi chiar o noutate, mai ales pentru spațiul american, unde homosexualii sunt în plină ofensivă legislativă. Partea interesantă a poveștii constă în faptul că primarul orașului, Annise Parker, este o lesbiană declarată. De aici decurge și miza întâmplării.

Așa cum era de așteptat, biserica creștină a încercat să se opună ordonanței. Mai bine de 400 de pastori au început o campanie de strângere de semnături pentru o petiție împotriva ordonanței și au făcut plângere la tribunal pentru suspendarea acesteia. Ciudat este faptul că incidentul are loc în Texas, adică într-unul dintre statele americane situate în celebra Centură Biblică, acolo unde conservatorismul părea să fie de neclintit.

Pastorii citați la tribunal
În apărarea sa, primăria a solicitat ca cinci dintre pastori să prezinte în instanță, printre alte documente, și predicile ținute în bisericile lor. În citație se amintește de toate discursurile sau predicile care amintesc despre ordonanță, despre primarul Annise Parker, despre homosexualitate sau identitate de gen.

„Ca autoritățile să intre în biserici și să le ceară pastorilor să vină cu predicile la tribunal… asta este deja prea mult. S-a mers prea departe! Asta nu mai este America!” a declarat la un post TV local pastorul Herman Castano, unul dintre cei care au primit citații.

Autorul creștin Eric Metaxas și-a exprimat surprinderea și îngrijorarea față de această situație, convins că America a luat-o pe un drum de pe care este dificil să se mai întoarcă. Şi în eventualitatea în care cazul din Houston va fi închis, iar primăria își va retrage plângerea (ceea ce pare că se va și întâmpla), situația nu se va schimba, fiindcă pe fond s-a ajuns deja la o situație extrem de complicată. „Poate că vom câștiga această rundă, dar e clar că avem o problemă, și nu numai în Houston”, a scris Metaxas.

O problemă veche
Cazul Houston nu face decât să ilustreze drumul înfundat pe care merge noua construcție democratică, una în care în numele toleranței se anulează dreptul de exprimare a convingerilor proprii.

De altfel, Houstonul nu este singular pe harta noii toleranțe. În anul 2003, o situație similară s-a petrecut în Suedia, acolo unde, conform legislației suedeze, „căsătoria” între homosexuali este permisă și în biserică. Din această perspectivă, pastorii care țin la valorile tradiționale au o viață grea. „În Suedia, cei care predică Biblia în biserică merg la închisoare”, se putea citi pe banderolele câtorva zeci de demonstranți adunați în fața tribunalului din Jönköping, pentru a-l susține în timpul procesului pe Åke Green, un pastor penticostal condamnat inițial la o lună de închisoare. Instanța de fond a considerat că pastorul s-a făcut vinovat de „săvârșirea infracțiunii de incitare la ură față de homosexuali”.

Cu un an mai devreme, Harry Hammond, un cetățean englez, a fost amendat fiindcă a purtat o pancartă pe care scria: „Stop imoralității. Stop homosexualității. Fără lesbianism.” La vremea respectivă cazul a ajuns de notorietate în Marea Britanie. Deși a fost agresat și trântit la pământ, Hammond a fost cel amendat, nu agresorii. Desigur, poate fi discutabilă corectitudinea gestului lui Hammond, însă pe fond problema rămâne aceeași. Drepturile par să fie oferite cu dedicație. Adică unii sunt mai egali decât alții.

Unde a dispărut adevărul?
În epoca „noii toleranțe”, nu doar etica este relativizată. Adevărul însuși nu mai există. Absolutizarea sa este percepută ca un pericol. Convingerile proprii sunt diluate, fiindcă sunt considerate forme de intoleranță. De aceea, activiștii gay își permit să îi acuze pe creștini de bigotism. Intoleranța este printre acuzațiile cel mai frecvent întâlnite.

Noua abordare izvorâtă din corectitudinea politică l-a determinat pe H.R. Patapievici să concluzioneze că aceasta „nu diferă cu nimic de vechiul ideal fascist ori comunist de ideologizare forţată a societăţii“. O opinie similară o exprimă filosoful britanic Philip Atkinson, care consideră corectitudinea politică o formă generată de „aceeași mentalitate care a inspirat Inchiziția și l-a obligat pe Galileo Galilei să retracteze. Aceeași mentalitate care i-a inspirat pe naziști și a dus la Holocaust.”

Pot părea replici dure la actuala formă de construcție a societății. Ele nu fac decât să indice premisa greșită că egalitatea nu se poate implementa decât prin detașarea de ceea ce a stat la baza civilizației creștine. În consecință, drepturile atât de clamate par să fie rezervate doar unora. Iar aici nu este vorba doar de homosexualitate, ci de un tipar de gândire care începe să se încurce în propria sa construcție. Unul care și-a propus să realizeze prea mult pe un fundament extrem de șubred.

Sursa: Semnele Timpului

Anunțuri

Astăzi, de dimineață, „răsfoind” știrile online am dat peste un articol din ziarul Gândul, articol care era de fapt scrisoarea unui ateu american către Dumnezeu.
Redau mai jos mesajul copiat integral din ziar:
„Sunt un om bun. Sunt bun faţă de semenii mei oameni. Sunt bun cu toate animalele şi creaturile. Sunt bun cu pământul. Sunt bun cu mine însumi. Sunt bun de dragul de a fi bun. Nu pentru o religie anume. Nu pentru vreun guvern anume. Nu pentru vreun grup anume sau club. Sunt bun deoarece vreau să răspândesc fericire şi sănătate pe acest pământ. Însă conform religiei creştine, o să ajung să ard în iad pentru eternitate. Conform islamului, această viaţă pe care o trăiesc nu îmi asigură nici măcar un colţisor în paradisul sau. Conform multor religii, procedez greşit. Nu pentru că aş fi făcut de fapt ceva a€greşit, ci pentru că nu fac binele meu în numele Dumnezeului lor.

Conform regulilor după care funcţionează 50% din această lume, felul meu pur de a trăi şi viaţa mea bună nu sunt a€œcceptate deoarece nu sunt pentru Dumnezeu. Există 2 miliarde de creştini ce alcătuiesc 30% din populaţia lumii. Conform acestora, celelalte 5 miliarde de oameni de pe pământ vor arde în iad pentru eternitate. Nu din cauza acţiunilor lor reale sau a cuvintelor, ci pur şi simplu fiindcă nu cred în acest Dumnezeu special pe care ei l-au ales că fiind Dumnezeul potrivit.

Nu există nicio logică şi niciun sens că una dintre aceste religii să aibă dreptate în detrimentul uneia din cele 4000 de alte religii care există pe acest pământ. Dacă una din ele are dreptate la urma urmei şi Dumnezeul sfânt la care se roagă nu m-ar acceptă pentru simplul fapt că nu cred în el, atunci spun că nu merit să fiu în raiul tău. Raiul tău este iadul meu. Şi tu eşti la fel de corupt că cele mai corupte sisteme politice şi corporaţii gigant ce sug în mod curent viaţa din miliarde de fiinţe umane.

Bunătatea mea este pentru fiecare organism care trăieşte, respiră, transpiră, mănâncă, clipeşte, creşte pe această planetă. Este pentru toţi şi tot. Însă nu este pentru un Dumnezeu, nu este pentru o religie. Este timpul să ne asumăm responsabilitatea pentru propriile vieţi. Este timpul să progresăm şi să-i îmbrăţişăm pe camarazii noştri oameni, este timpul să îmbrăţişăm animalele şi pământul pe care îl numim acasă. Este timpul să acceptăm că toate fiinţele sunt egale. Este timpul să începem să iubim şi să ne oprim din a urî. Este timpul să trăim pentru viaţa pe care o avem acum, nu pentru o lume de vis despre care ţi-au spus părinţii tăi, o carte, un tip pe un piedestal. Este timpul să faci din timpul tău pe pământ cel mai bun timp dintotdeauna deoarece poate fi singurul timp pe care îl ai.

Cu sinceritate,

O fiinţă umană trăind pentru o lume mai bună”.

Răspunsul meu:
Stimate domn (ateu)
Scriu fără nicio așteptare. Este foarte puțin probabil ca părerea mea să conteze în fața celor „intoxicați” cu ateism ca al dumneavoastră. Și este și mai puțin probabil ca, cîndva, din întîmplare să dați un Google translation pe rîndurile acestea, și ele să vă impresioneze sau să vă facă să vă reanalizați poziția față de religia dvs. (pînă la urmă, ateismul e tot o religie. Cineva spunea: „Cîți atei, atîți dumnezei).
Domnule, nu sînteți bun, așa cum susțineți. Dvs. suferiți de o boală (care de fapt este o pandemie), boala de a te iubi pe tine mai mult decît orice în această lume. Prin chiar faptul că vă considerați bun, îi desconsiderați, de fapt, pe cei care se cred mai buni decît dvs. Paradoxul este, însă, că omul nu este o ființa bună, iubitoare, et c., prin sine însuși.
Voi strecurați țințarul și înghițiți cămila. Unii dintre voi iubiți pînă la sacrificiu natura și animalele încît ați uitat de ființa umană. Dacă vedeți un cîine abandonat pe străzi îl adoptați, sau îl duceți la un adăpost pentru animale, dar pentru un copil orfan, abandonat, bolnav și al nimănui nu prea aveți ochi. Protejați specii de animale și plante amenințate cu dispariția, dar nu prea vă pasă că în lume mii de copii mor de foame zilnic, uneori chiar din cauza faptului că ați pus sechestru pe sursele lor de trai, tot din dragoste pentru natură. Protejați specii de pești, falimentînd însă mii de pescari care trăiesc de aici. Vă pasă de un pui de babuin, dar treceți cu vederea moartea celor nenăscuți, și nu vă pasă că unii sînt trimiși în lumea de dincolo înainte de vreme; avortul fiind un lucru normal, o chestiune de alegere, iar eutanasia un mod de a menține echilibrul planetei. Șoarecii sînt mai importanți decît oamenii, și rîmele de o valoare mai mare decît hrana zilnică.
Mulți dintre voi, cei care vă iubiți pe voi și natura, trăiți la limita de jos a moralității: homosexualitatea &Co, trăirea în concubinaj, negarea oricărui fel de autoritate, et c, sînt lucruri absolut normale, și asta doar pentru a încerca să vă liniștiți conștiința care, în interiorul ei, spune: EXISTĂ DUMNEZEU!
Dumneavoastră nu puteți crede în Dumnezeu, pentru că v-ați clădit o religie personală, și dumnezeul care v-a șoptit la urechi obsesiv că nu există Cel Adevărat, v-a transformat într-un fel de dumnezeu, așezat acum pe piedestal, și strigă în gura mare: „Uitați-vă la mine. Sînt cel mai bun, cel mai iubitor, cu natura, cu oamenii… Urmați-mă pe mine.” Ori asta nu-i decît o altă formă de religie.
Și încă ceva. Vreau să vă asigur că Dumnezeu nu aruncă oamenii în Iad. Nu aș putea dormi gîndindu-mă la faptul că servesc unui Dumnezeu atît de sadic. Din contră, lucrurile stau tocmai invers, oamenii aleg iadul. Ați spus-o mai sus destul de clar. Pentru voi, Raiul lui Dumnezeu este Iadul vostru, și invers. Spunea marele autor creștin C.S. Lewis că dacă ai putea duce un autobuz plin cu oameni din iad, și i-ai plimba prin fața Raiului, ei la urmă tot dezamăgiți ar fi, și ar zice: „vrem înapoi, nu ne place Raiul. Pentru noi aici ar fi un iad.” Este o chestiune de alegere a fiecăruia, alegere pe care Dumnezeu v-o respectă.
Acuma, la urmă, vă las în compania unuia care se delecta sfidîndu-L pe Dumnezeu. Va trebui să decideți singur, domnule „ateu”, dacă filozoful neamț a avut dreptate sau nu. De fapt, nu mai contează, nebunia universală s-a dezlănțuit.
˝Într-o astfel de lume, rătăcim într-un nimic infinit, în care nu există sus și jos. Va trebui să aprindem lumina în orele dimineții și să inventăm jocuri sacre, care să înlocuiască ceremoniile religioase. În cele din urmă, când omenirea va înțelege cu adevărat ce a făcut omorându-L pe Dumnezeu, va izbucni o nebunie universală.˝ (Friedrich Nietzsche)
Însuși Nietzsche, și-a petrecut ultimii 13 ani din viață în nebunie, îngrijit fiind de mama lui, o creștină evlavioasă.
Cînd Îl ignori pe Dumnezeu nu-ți mai rămîn prea multe opțiuni. Gîndește-te bine ce alegi, pentru că la urmă va trebui să te confrunți cu realitatea propriilor alegeri.

Vestea Bună

”El nu-şi ia vorba înapoi, dacă face un jurământ în paguba lui.” Psalmul 15:4

Greu.
Să constați că ai promis ceva păgubitor pentru tine și să te ții de promisiune.
Să faci un legământ cu cineva, să descoperi apoi că pierzi și să-l duci până la capăt.
Dacă ești meseriaș, să iei o lucrare la grabă, de dragul banilor și să descoperi pe parcurs că e mai grea decât ai crezut și dacă o termini nu rămâi cu mare lucru, dar totuși să te ții de prețul spus prima dată.
Dacă ești comerciant, să vinzi la prețul de listă până la sfârșitul perioadei scrise în ofertă, chiar dacă brusc crește cererea și ai putea vinde mai scump.
Dacă ești beneficiar și ai contractat un produs, apoi descoperi că în altă parte e cu un leu mai ieftin, să te ții de primul contract.
Dacă ești angajat și ai un contract pe…

Vezi articol original 645 de cuvinte mai mult

Șarpele de aramă

Posted: 12 Octombrie 2014 in Uncategorized

Șarpele de bronz fusese făcut de Moise la porunca lui Dumnezeu pentru salvarea celor care crezuseră în Cuvîntul Lui, şi pe care Domnul Iesus urma să-l amintească în memorabila Lui discuţie cu Nicodim, mergînd pînă la a trasa o paralelă uimitoare între Persoana, lucrarea Sa şi şarpe: „După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului“ (Io.3:14). Acest şarpe de aramă fusese păstrat cu evlavie de israeliţi timp de secole. Ori, ce citim în 2.Regi 18:4? Ce face din el bunul rege Ezechia? „A îndepărtat înălţimile, a sfărîmat stîlpii idoleşti, a tăiat Astarteele şi a sfărîmat în bucăţi şarpele de aramă, pe care-l făcuse Moise, căci copiii Israelului arseseră tămîie înaintea lui…“ Acest şarpe devenise un motiv de cădere pentru Israel, deşi era acelaşi şarpe ca odinioară. Nu era o copie, o imitaţie a celui adevărat, ci era cel adevărat, cel bun. Întrebuinţarea iniţială care consta în a-l privi se împlinise, se îmbogăţise chiar o dată cu timpul. I se aducea tămîie ca lui Dumnezeu. Sub masca legăturii cu Dumnezeu devenise un idol şi Îl înlocuia pe adevăratul Dumnezeu. Putem fi siguri că cel care a denunţat folosirea învechită şi vinovată a şarpelui nu gîndea la fel ca toţi cei din jurul lui. Apărătorii şarpelui puteau să invoce în sprijinul credinţei lor date istorice, biblice, şi fără îndoială, experimentale. Ei puteau chiar să spună că Dumnezeu care-l poruncise nu Se schimbă, pentru că El este Acelaşi ieri, astăzi şi în veci (Evr.13:8), că ceea ce s-a petrecut în pustie putea încă să se petreacă şi în zilele lor, că puterea lui Dumnezeu nu se schimbase, şi mai ales nu se zice nici un cuvînt privind sfîrşitul acţiunii, folosirii şi utilităţii lui.
De fap, exerciţiile spirituale care se făceau în jurul acestei relicve deveniseră o nelegiuire în ochii Domnului. Pentru mulţi, vorbirea în limbi este şi ea o relicvă pe care o apără şi o poartă în inimă. Este un idol pe care îl îngrijesc, de care vorbesc neîncetat şi căruia i se devotează fără margini. Întrucît Dumnezeu l-a dat, înseamnă că…, dar Dumnezeu dăduse şi şarpele de bronz… pentru o ocazie precisă, pentru o vreme. Dincolo de acea vreme, el devenea învechit, demodat, ca şi mărfurile sau medicamentele care au expirat. După aceea, ele devin periculoase. Vindecarea se transformă în infecţie. Aşa s-a petrecut cu şarpele de bronz. Viaţa lor spirituală a fost infectată de el. Putem fi siguri că, atunci cînd le-a fost luat şarpele, mulţi şi-au văzut viaţa religioasă prăbuşindu-se, căci nu mai aveau de ce să se prindă. Am înţeles de ce se prindeau unii de vorbirea în limbi cu un fel de frenezie. Pentru că viaţa lor spirituală este aşa de slabă încît, dacă pierd aceasta, nu mai au nimic. Viaţa lor interi- oară, aproape în întregime întemeiată pe această manifestare exterioară, se prăbuşeşte. Ei nu se pot lipsi de ea fără a fi complet debusolaţi. Fără vorbirea în limbi, ei sunt ca nişte drogaţi fără drog, într-o stare insuportabilă de „abstinenţă“.
Am întîlnit asemenea persoane. Într-o zi, un pastor extremist pe această cale încerca să mă convingă că vorbirea în limbi este o experienţă pe care orice om trebuie s-o facă în mod necesar. Şarpele lui de bronz era pentru toţi şi pentru toate timpurile. Mi-am deschis Biblia şi i-am cerut să citească împreună cu mine sfîrşitul capitolului 12 din 1.Corinteni, versetul 29 şi 30:
„Toţi sunt apostoli?“ „Nu, desigur“, mi-a răspuns el.
„Toţi sunt profeţi?“ „Nu“.
„Toţi sunt învăţători?“ „Nu“.
Cînd am ajuns la versetul următor a refuzat să-mi răspundă şi să meargă mai de-
parte. El vedea foarte bine unde urma să-l ducă textul. La întrebarea: „Toţi vorbesc în limbi?“ răspunsul nu putea fi decît: „Nu“. De trei ori am încercat să reiau textul cu el. De trei ori a refuzat să meargă pînă la capăt. A plecat supărat. Începînd cu ziua aceea am devenit pentru el „persona non grata“. Cînd dărîmi turnuri sfinte cum a făcut Ghedeon (Jud.8), trebuie să te aştepţi la reacţii violente şi să te pregăteşti să pierzi prieteni.
Extras din cartea „Eu vorbesc în limbi mai mult decît voi toți”, de Fernand Legrand (pag.61)

Și eu sînt protestant, și-mi dau seama că autorul acestei cărți are în cea mai mare parte dreptate, nu numai cînd este vorba în a abuza de darurile spirituale. Noi nu mai avem idoli pictați pe pereți sau sculptați, dar îi idolatrizăm pe cei de pe scenă, din cor sau din spatele amvonului. Toată închinarea noastră se învîrte în jurul unor „vedete”, care nu sînt decît oameni ca noi. Am auzit deseori expresia: „Azi nu a fost frumos la biserică; am fost puțini, grupul de tineri a lipsit iar predicatorul a dat cu stîngu-n dreptu'”. Mă întreb, oare acesta a fost planul lui Dumnezeu pentru Biserica Sa, să fie mulți, profesioniști, etc? Cred ca pe (ne)simțite apar tot mai mulți șerpi de aramă în închinarea noastră.