Șarpele de aramă

Posted: 12 Octombrie 2014 in Uncategorized

Șarpele de bronz fusese făcut de Moise la porunca lui Dumnezeu pentru salvarea celor care crezuseră în Cuvîntul Lui, şi pe care Domnul Iesus urma să-l amintească în memorabila Lui discuţie cu Nicodim, mergînd pînă la a trasa o paralelă uimitoare între Persoana, lucrarea Sa şi şarpe: „După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului“ (Io.3:14). Acest şarpe de aramă fusese păstrat cu evlavie de israeliţi timp de secole. Ori, ce citim în 2.Regi 18:4? Ce face din el bunul rege Ezechia? „A îndepărtat înălţimile, a sfărîmat stîlpii idoleşti, a tăiat Astarteele şi a sfărîmat în bucăţi şarpele de aramă, pe care-l făcuse Moise, căci copiii Israelului arseseră tămîie înaintea lui…“ Acest şarpe devenise un motiv de cădere pentru Israel, deşi era acelaşi şarpe ca odinioară. Nu era o copie, o imitaţie a celui adevărat, ci era cel adevărat, cel bun. Întrebuinţarea iniţială care consta în a-l privi se împlinise, se îmbogăţise chiar o dată cu timpul. I se aducea tămîie ca lui Dumnezeu. Sub masca legăturii cu Dumnezeu devenise un idol şi Îl înlocuia pe adevăratul Dumnezeu. Putem fi siguri că cel care a denunţat folosirea învechită şi vinovată a şarpelui nu gîndea la fel ca toţi cei din jurul lui. Apărătorii şarpelui puteau să invoce în sprijinul credinţei lor date istorice, biblice, şi fără îndoială, experimentale. Ei puteau chiar să spună că Dumnezeu care-l poruncise nu Se schimbă, pentru că El este Acelaşi ieri, astăzi şi în veci (Evr.13:8), că ceea ce s-a petrecut în pustie putea încă să se petreacă şi în zilele lor, că puterea lui Dumnezeu nu se schimbase, şi mai ales nu se zice nici un cuvînt privind sfîrşitul acţiunii, folosirii şi utilităţii lui.
De fap, exerciţiile spirituale care se făceau în jurul acestei relicve deveniseră o nelegiuire în ochii Domnului. Pentru mulţi, vorbirea în limbi este şi ea o relicvă pe care o apără şi o poartă în inimă. Este un idol pe care îl îngrijesc, de care vorbesc neîncetat şi căruia i se devotează fără margini. Întrucît Dumnezeu l-a dat, înseamnă că…, dar Dumnezeu dăduse şi şarpele de bronz… pentru o ocazie precisă, pentru o vreme. Dincolo de acea vreme, el devenea învechit, demodat, ca şi mărfurile sau medicamentele care au expirat. După aceea, ele devin periculoase. Vindecarea se transformă în infecţie. Aşa s-a petrecut cu şarpele de bronz. Viaţa lor spirituală a fost infectată de el. Putem fi siguri că, atunci cînd le-a fost luat şarpele, mulţi şi-au văzut viaţa religioasă prăbuşindu-se, căci nu mai aveau de ce să se prindă. Am înţeles de ce se prindeau unii de vorbirea în limbi cu un fel de frenezie. Pentru că viaţa lor spirituală este aşa de slabă încît, dacă pierd aceasta, nu mai au nimic. Viaţa lor interi- oară, aproape în întregime întemeiată pe această manifestare exterioară, se prăbuşeşte. Ei nu se pot lipsi de ea fără a fi complet debusolaţi. Fără vorbirea în limbi, ei sunt ca nişte drogaţi fără drog, într-o stare insuportabilă de „abstinenţă“.
Am întîlnit asemenea persoane. Într-o zi, un pastor extremist pe această cale încerca să mă convingă că vorbirea în limbi este o experienţă pe care orice om trebuie s-o facă în mod necesar. Şarpele lui de bronz era pentru toţi şi pentru toate timpurile. Mi-am deschis Biblia şi i-am cerut să citească împreună cu mine sfîrşitul capitolului 12 din 1.Corinteni, versetul 29 şi 30:
„Toţi sunt apostoli?“ „Nu, desigur“, mi-a răspuns el.
„Toţi sunt profeţi?“ „Nu“.
„Toţi sunt învăţători?“ „Nu“.
Cînd am ajuns la versetul următor a refuzat să-mi răspundă şi să meargă mai de-
parte. El vedea foarte bine unde urma să-l ducă textul. La întrebarea: „Toţi vorbesc în limbi?“ răspunsul nu putea fi decît: „Nu“. De trei ori am încercat să reiau textul cu el. De trei ori a refuzat să meargă pînă la capăt. A plecat supărat. Începînd cu ziua aceea am devenit pentru el „persona non grata“. Cînd dărîmi turnuri sfinte cum a făcut Ghedeon (Jud.8), trebuie să te aştepţi la reacţii violente şi să te pregăteşti să pierzi prieteni.
Extras din cartea „Eu vorbesc în limbi mai mult decît voi toți”, de Fernand Legrand (pag.61)

Și eu sînt protestant, și-mi dau seama că autorul acestei cărți are în cea mai mare parte dreptate, nu numai cînd este vorba în a abuza de darurile spirituale. Noi nu mai avem idoli pictați pe pereți sau sculptați, dar îi idolatrizăm pe cei de pe scenă, din cor sau din spatele amvonului. Toată închinarea noastră se învîrte în jurul unor „vedete”, care nu sînt decît oameni ca noi. Am auzit deseori expresia: „Azi nu a fost frumos la biserică; am fost puțini, grupul de tineri a lipsit iar predicatorul a dat cu stîngu-n dreptu'”. Mă întreb, oare acesta a fost planul lui Dumnezeu pentru Biserica Sa, să fie mulți, profesioniști, etc? Cred ca pe (ne)simțite apar tot mai mulți șerpi de aramă în închinarea noastră.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s